Uniți atât pe pământ printr-o căsătorie, cât și în ceruri prin spirit, Ion și Doina Aldea-Teodorovici sunt figuri emblematice ale patrimoniului nostru cultural.
Cândva…
Îți amintești la ce visam,
Când hoinăream
Pe coama munților.
Cândva…
Visam mereu în doi să fim
Și-n toamnă să ne logodim
În toiul nunților
(Versuri din cântecul «Balada familială»)
Anul 1982 este, pe bună dreptate, momentul inițierii acestei comuniuni spirituale, care s-a întins pe un deceniu. În 1991 câștigau premiul presei la Festivalul Național de Muzică Ușoară «Mamaia – 91». În 1992 sunt protagoniștii filmului «Dragostea ce mișcă sori și stele» și în același an sunt delegați la Festivalul «Cerbul de aur» de la Brașov, stabilind o tot mai strânsă colaborare cu frații de peste Prut.
Decursul istoric i-a prins într-un vertij, numit renaștere națională, motivându-i să creeze și să dea naștere unor simboluri care vor dăinui. Așa că au dăruit națiunii cântece de un profund patriotism, cum sunt «Suveranitate», «Sfântă ni-i casa», «Mănăstirea Căpriana» și altele. Dar nu s-au mulțumit să stea doar în marginea luptelor de regăsire, ci au urcat pe baricade, cântând în fața luptătorilor din războiul de pe Nistru împreună cu poeții Grigore Vieru, Adrian Păunescu.
Au plecat în neființă în urma unui accident rutier de pe șoseaua DN2 în noaptea de 29 spre 30 octombrie 1992. Dispariția lor subită a provocat multă durere și chiar teorii conspiraționiste, dar ceața memoriei i-a învăluit exact așa cum au plecat, ei doi și un mic suflețel de copil, pe care Doina îl purta sub inimă.
Ion și Doina Teodorovici au reușit ceea ce niciun român nu a reușit în ultimii o sută de ani, să creeze o punte spirituală și lingvistică între cele două popoare surori despărțite de o soartă nedreaptă.
Ion Aldea-Teodorovici s-a născut într-o zi de sărbătoare, ziua Bunei Vestiri, în orașul Leova, Rrepublica Sovietică Socialistă Moldovenească. Tatăl său a fost preot, dar a fost nevoit să se retragă din biserică în perioada ocupației sovietice. Soția sa, Doina Marin, după numele de fată, s-a născut pe 15 noiembrie 1958, în orașul Chișinău, într-o familie de intelectuali români, Eugenia și Gheorghe Marin. Tatăl său a fost jurnalist și scriitor, iar mama sa a fost profesoară de Limba și Literatura Română.
Mama lui Ion Teodorovici i-a insuflat pasiunea pentru muzică, iar în 1961 l-a înscris la Şcoala de Muzică din Chişinău.
Doina Teodorovici s-a născut tot în Basarabia, iar pasiunea pentru muzică a avut-o încă din copilărie și a fost cooptată de la vârsta de 14 ani să susţină concerte în mai multe țări, precum Germania, Cipru și Algeria.
Ion și Doina s-au cunoscut prin intermediul poetului Grigore Vieru, iar în anul 1981, cei doi cântăreţi s-au căsătorit.
La 27 august 1991, cei doi artişti basarabeni au cântat pentru suveranitate şi independenţă în cadrul Marii Adunări Naţionale, iar mai târziu, în cadrul Festivalului de la Mamaia al aceluiaş an, Doina Teodorovici a exclamat: „vin aici direct din Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, să vă aduc salutul libertăţii noastre”.
În legătură cu evenimentele care au precedat moartea lor, unul dintre cei mai buni prieteni ai cuplului Teodorovici, scriitorul Grigore Vieru, a declarat: „în ultima vreme, Doina şi Ion îmi povesteau că, nopţile, erau ameninţaţi prin telefon cu moartea. Mi-au arătat şi nişte scrisori cu un conţinut ameninţător. Sunt lucruri care mă fac să cred că accidentul a fost unul gândit din timp”.
Încă din primele momente, de după accident, au apărut voci care au pus în discuţie suspiciunea ca totul să fi fost, de fapt, premeditat. S-a presupus că ceea ce ar fi condus la moartea artiştilor a fost promovarea ideii de unitate a celor două țări surori, Basarabia și România.
Datele arată că în zona localităţii Coşereni, la ora 2.30, maşina artiştilor s-a lovit de un copac, de pe marginea drumului, iar în urma impactului, Doina şi Ion Aldea Teodorovici au murit pe loc. La faţa locului poliţiştii nu au intervenit, organele statului demarând o anchetă câteva ore mai târziu, când trupurile artiştilor au fost transportate la Spitalul Municipal Urziceni. Accidentul s-a petrecut sub ochii moldovenilor Nicolae Măereanu (judeţul Vaslui) şi Elaine Artur (judeţul Iaşi).
Eugenia Marin, mama Doinei, declara că „Ion şi Doina Aldea-Teodorovici şi-au dedicat viaţa şi activitatea unui ideal înălţător: păstrarea spiritualităţii româneşti. Prin cântecul lor ei au adus un omagiu limbii române, tricolorului, tradiţiilor strămoşeşti, celor mai sfinte idealuri: Dumnezeu, mama, limba, neamul, Eminescu, suveranittea, pacea etc. Ei nu au luptat cu arma, au luptat cu cântecul, cu sufletul lor curat. În 1992, la 30 octombrie, într-un accident stupid, moartea nemiloasă ni i-a furat, i-a zmuls de lângă noi. Au fost petrecuţi în veşnicul drum al eternităţii, de mii de oameni de pe ambele maluri ale Prutului”.
Când îi comemorăm pe Ion și Doina Teodorovici, naţiunea română se poate lăuda cu faptul că din mijlocul său s-au ridicat aceste spirite patriotice care au avut curajul de a spune că românii de peste Prut vor să fie una cu țara. Pentru naţiunea română, cei doi vor rămâne un simbol căruia îi suntem datori cu secole de recunoştinţă, iar așa cum spunea marele nostru poetul Grigore Vieru „Aşa cum fiinţa lui Dumnezeu s-a topit în nemărginirea Universului, iar întreaga suferinţă a neamului a vibrat şi mai vibrează şi astăzi pe cele patru corzi ale rebelei Balade porumbesciene, tot astfel cele două fiinţe, Doina şi Ion, devenite legendare, s-au topit în suferinţele acestui pământ, iar noi, la rândul nostru, ne vedem şi mai clar propria fiinţă rănită în oglinda neasămuitului lor har”.
O poveste despre începuturile lui Ion Aldea Teodorovici – o lecție de tenacitate și verticalitate înregistrată la emisiunea televizată cu titlul «Focul din vatră», difuzată de Televiziunea Națională a Republicii Moldova la 31 decembrie 1991.
– De unde vine Ion Aldea Teodorovici?
– E o întrebare complicată, dar și interesantă… „De unde vin eu?…”. Dacă să vorbim concret, vin dintr-o familie de slujbași, taică-meu – învățător de cînt într-o școală medie din orășelul Leova, maică-mea – medic-ginecolog. Dar dacă e să vorbim de unde vine compozitorul Ion Aldea Teodorovici… în primul rînd de la taică-meu care din frageda copilărie m-a educat, pur și simplu, că trebuie să fiu muzician, fiindcă el, probabil, își dădea seama că aveam calitățile pe care trebuie să le aibă un muzician. Probabil, e și firesc, fiindcă și maică-mea cînta foarte bine, avea o voce foarte frumoasă. Dar taică-meu, venind din muzica bisericească, a fost preot câțiva ani, dar gonit de soartă cu problemele care erau prin anii 40-50 a trebuit să se retragă din biserică, să-și ascundă în sine credința în Dumnezeu, care îi dă omului putere să supraviețuiască și să devină, pur și simplu, un artist, ca să nu fie gonit de nimeni. în felul acesta, trecând de la biserică la artă a devenit cântăreț, a cîntat mulți ani la capela «Doina» împreună cu Gheorghe Eșanu, au fost colegi, prieteni. E probabil unicul, care îl mai știe pe taică-meu. Dar apoi fiind căsătorit cu maică-mea, s-a întors acasă și s-a oprit cu traiul în orașul Leova unde conducea corul școlii, după cîte țin eu minte, la școala moldovenească nr.2. De la el pornesc eu ca muzician.
Dacă aș vorbi de cei șapte ani de acasă eu aș parafraza și aș spune „zece ani de acasă”, fiindcă la zece ani mi-a murit taică-meu. Și cu asta s-a terminat copilăria și a început o nouă etapă în viața mea.
– Ții minte casa în care te-ai născut?
– Noi am avut două case, una a părinților, care a apărut mai tîrziu, dar cel mai mare rol în viața mea l-a jucat casa bunicilor în care locuiau buneii și mătușa, care n-a avut copii și care ne-a crescut și pe mine, și pe frate-meu Petrea. Ea și-a dat viața ca să fim noi sănătoși și să supraviețuim multe cumpene care ne pășteau în viață, ca și pe orice copil. Și de aceea casa aceasta a intrat în memoria mea ca cea a copilăriei unde am petrecut cele mai frumoase clipe. În casa în care trăiau părinții mei era mai mult munca, care trebuia depusă ca să devin muzician. Acolo mă ocupam la vioară, la pian sub supravegherea și conducerea lui taică-meu.
De la cinci ani am început să mă ocup la vioară și la pian. În casa cealaltă îmi petreceam timpul liber. Casa părinților rămîne în memorie drept casa în care am crescut, mi-am clădit prin muncă grea fundamentul, caracterul. Nu mă gîndeam atunci că am să devin compozitor. Deși taică-meu mă mîngîia pe cap și îmi spunea: „Tu ai să devii geniul lui tăticu, tu o să fii compozitor, tu o să fii muzician”. Eu nu mă gîndeam pe atunci la acest lucru. Taică-meu a murit pe cînd aveam eu zece ani.
Dacă e să vorbim de cei șapte ani de acasă eu i-aș numi „cei zece ani de acasă”. După zece ani, adică după ce a murit taică-meu, am plecat la școala muzicală din Chișinău.
– Ai devenit matur…
– Am început să devin matur, asta este o altă foaie din istoria vieții mele… Dar dacă e să mă întorc la cei zece ani de acasă, cît era taică-meu… au fost niște ani de muncă, de chin, dar și de satisfacție. Pe lîngă chinul pe care îl aveam, trebuia să mă ocup cîte patru-cinci ore pe zi la vioară și la pian… aveam momente de relaxare cînd mă duceam la bunica, în casa ei, care mi s-a întipărit pentru totdeauna… Acolo mi-am petrecut clipele plăcute pe care trebuie să le aibă orice copil. Plecam cu băieții din mahala cu păscutul oilor, caprelor, vacilor. Erau niște zile pline de jocuri… Ne jucam pe locurile unde au fost niște livezi mari care au aparținut bunicii mele, și care au fost luate de colhoz, unde creșteau pomi fructiferi. Dar, evident, după „eliberarea” care am învățat-o în toate cărțile… că tot am fost „eliberați”, după ce s-a luat pămîntul de la oameni, n-a mai avut grijă nimeni de bucata ceea, de livezi, de pomi și s-a sălbătăcit… Se transformase livada aceasta într-o pădure cu tufari mari. Aceste locuri au jucat un rol mare pentru formarea caracterului meu, a viziunii mele de creație.
…aveam o plăcere dublă de la lecțiile cu taică-meu, dar și de la clipele frumoase care le petreceam la casa bunicii și a mătușă-mi, jucîndu-mă cu băieții. Ăștia au fost zece ani, ăsta a fost fundamentul meu de unde pornesc eu în general. Taică-meu era un om cu caracter foarte dur, dar și blînd la fire și știam că mă iubește extraordinar.
– Ai avut o copilărie veselă?
– Am avut o copilărie extraordinar de frumoasă și prin aceea că aveam plăcerea de a munci și a învăța, de a lucra la vioară, la pian… Evident, munca aduce la ceva, aveam și o mulțămire sufletească, că am obținut ceva. Dar aveam o plăcere dublă de la lecțiile cu taică-meu, dar și de la clipele frumoase care le petreceam la casa bunicii și a mătușă-mi, jucîndu-mă cu băieții. Ăștia au fost zece ani, ăsta a fost fundamentul meu de unde pornesc eu în general. Taică-meu era un om cu caracter foarte dur, dar și blînd la fire și știam că mă iubește extraordinar. Era o diferență între mine și frate-meu Petrea. La Petrică țineau mai mult bunica și mătușa mea Nata și el a crescut mai mult la ele, iar eu am crescut mai mult acasă. Bunica mea nu înțelegea pentru ce trebuie să chinui copiii cu scripca și pianul. „Sînt atît de frumoase clipele astea din copilărie… Lasă-i să se mai joace, și așa sînt chinuiți la școală”. Taică-meu n-a avut ce face cu Petrică, el era mai mult copilul bunicilor, pe cînd eu, după cum simțeam, eram mai mult al lui.
– Ion, dar cum socoți, exista între voi contactul sufletesc, sau erau relații „tată-copil”?
– Nu, era anume un contact sufletesc, și el îl simțea, și eu îl simțeam. Deja am 37 de ani și pînă acuma e în fata ochilor mei, pe cît era de dur, pe atît era de dulce și blînd, iubitor. Era mai scump să mă mîngîie el o dată, decît să mă mîngîie de zece ori mama. Nu pot să spun că nu țineam și la maică-mea. Ea a fost acea care a preluat ștafeta. După ce a murit tata, ea, fiind medic, a găsit puterea de voință să mă aducă la Chișinău, să mă dea la școala de zece ani «Eugeniu Coca». Era greu să mă întrețină și m-a dat la casa de copii. A fost o ștafetă pe care taică-meu i-a înmînat-o maică-mi și ea a dus-o pînă la capăt…
Pînă la vîrsta de zece ani am fost un copil vesel și m-am bucurat de multe lucruri, ca orice copil. Mă bucuram și de munca pe care o depuneam la vioară, la pian, mă bucuram de taică-meu, de maică-mea, de prietenii mei. Ajungînd la Chișinău nu pot să spun că eram intr-un infern la casa de copii din anii ’40. Dar pentru mine a fost o schimbare completă de caracter. Eu am nimerit într-o colectivitate. Pînă atunci dezvoltîndu-mă singur ca individualitate, atrăngîndu-mi atenţia numai mie, taică-meu, dacă mă bătea cu varga, o simţeam că o face numai pentru mine și simţeam eu micile mele biruinţe, ocupîndu-mă ia vioară, la pian. Pe cînd aici am nimerit într-un colectiv, erau mulţi…
– În care te-ai dizolvat…
– Da, în care m-am dizolvat și în care a început să-mi dispară zîmbetul, a început să se dezvolte în mine o duritate, pe care aș numi-o puterea de a supravietui. În casa de copii am fost mai mulţi, care sînt astăzi în fruntea culturii noastre Vasile lovu, fraţii Cazacu, Valentin Goga, Valentin Dînga, Ștefan Petrache, Ion Josanu, Constantin Rusnac… Numai că el a fost cu mulţi ani mai înainte… Pentru fiecare din noi casa asta de copii a jucat rolul său, a fost o perioadă în viaţă. Mărturisesc sentimentele pe care le-am avut eu. Adică de aici vin eu, în primul rînd de la taică-meu și bunicii, care mi-au clădit împreună zece ani de acasă. Pe urmă maică-mea, care a preluat ștafeta și m-a dat la școală la Chișinău, care pe lîngă momentele negative, legate de această colectivitate a fost, totuși, și o etapă de dezvoltare profesională. La școala de zece ani am început să învăţ la clarinet, ceea ce a avut un rol foarte mare pentru mine, fiindcă mai tîrziu am devenit un artist saxofonist… în orice caz, am avut o bucată de pîine un timp oarecare, pînă am devenit compozitor… Dragostea de libertate era prea mare în mine, eu nu am mai putut să mă supun legilor colectivului și n-am mai putut să rămîn la școala «E. Coca». Am plecat la tehnicumul muzical de la Tiraspol.
– Eu nu în zadar te-am întrebat, dacă ai fost un copil vesel sau nu. În multe din lucrările tale apari ca o personalitate dramatică prin felul tău de a percepe lumea, viaţa înconjurătoare. De unde vine acest dramatism?
– Probabil, ar trebui să încep de la dramatismul familiei în care m-am născut, de la dramatismul bunicilor, care este și o oglindă a dramatismului Basarabiei. Au avut o bucată de pămînt, au prelucrat-o, au crescut acolo și pomi fructiferi și pe urmă li s-a luat totul și au rămas fără nimic, ba au mai fost ridicaţi și în Siberia. Poate de aici pornește totul, greutăţile, prin care a trecut taică-meu, momentele zbuciumate pe care le-a avut maică-mea. Deci, din familie, în primul rînd, vine tot dramatismul cîntecului meu. Poate și de la schimbarea mediului, care a fost după moartea lui taică-meu. Dar cred că aș putea să vorbesc și de alte momente… Chiar și de relaţiie mele cu soţia-mea, de primii ani de dragoste. Noi, pînă a ne căsători, am prietenit cinci ani de zile. Starea mea sufletească depindea deseori de relaţiiie noastre. Ca și orice organism, ca și natura cînd e ploaie, cînd e vînt, cînd e soare… Toate acestea au avut și ele un rol în apariţia multor creaţii „dramatice”, în crearea caracterului meu, deși eram un om matur. Fiind o fire sensibilă, influenţat de sentimentele mele, îmi ieșea o lucrare dramatică și plină de durere. În același timp, avînd clipe frumoase și plăcute, puteam să fac cîntece de dragoste, senine și curate. Aș putea spune că anume de la tandemul nostru, de la ceea ce a devenit pe urmă familie, a apărut o ipostază nouă în creaţia mea – cîntecul în care neapărat trebuie să fie și mișcare, și conflict.
(…)
Aici a fost o coincidenţă, după mine, extraordinară. Fiind la Moscova în anul 1985 la un festival era acolo și o expoziţie a lui Andrei Mudrea. Am înlemnit lîngă pînza aceasta fiindcă era casa părintească a mea, a bunicilor și care mi-a adus aminte de copilărie. Am cumpărat această lucrare de la Moscova, n-am putut s-o las s-o cumpere altcineva. După aia am mai cumpărat încă o pînză care i-a plăcut foarte mult soţiei mele, Doinei și care se numea «Dansul». Este alături, iar a treia pînză ne-a făcut-o cadou autorul.
– Noi sîntem un popor vesel, cum crezi?
– Da.
– Dar sintem puternici în cultura noastră prin lucrări dramatice, nu? Așa a fost istoria neamului…
– Pot să spun că neamul nostru e cel mai cuminte, cel mai frumos din lume. Mă rog, avem și noi neajunsuri. Cum spunea cineva, caracterul omului, caracterul poporului depinde de localitatea în care se găsește, în care au trăit moșii, strămoșii. Și caracterul nostru este… cam deluros, ca și dealurile Moldovei noastre. Poporul nostru, chiar dacă și are multe neajunsuri… des ori ne mîncăm unul pe altul, uneori chiar și ne mai vindem unul pe altul… Dar poporul nostru a avut și personalităţi mari, dramatice, a avut niște dealuri, care poate au fost mai mari decît niște munţi. Au lăsat urme și ne permit și nouă să ne numim neam și în ziua de azi. Ne consolează într-un fel, ne fac să ducem istoria neamului nostru mai departe…
