Ștefan cel Mare și Lupta de la Podul Înalt, din 10 ianuarie 1475

„Pe oasele lor s-a așezat și stă tot pământul Moldovei ca pe umerii unor uriași”

(Barbu Ștefănescu Delavrancea – «Apus de soare»)

Cunoașterea istoriei, în general, a celei naționale, în special, de către tineri și nu numai, este o necesitate stringentă în înțelegerea lumii, în cultivarea sentimentelor de solidaritate națională, de educație civică și patriotică. În spiritul  acestor considerații se înscrie  și victoria de la Vaslui  din timpul domniei îndelungate a lui Ștefan cel Mare (1457 -1504), cu puțin depășită  de cea a lui Carol I, primul rege al României.  În vremea sa, au avut loc multe bătălii, dar cea mai importantă este de la Podul Înalt, simbol al luptelor românilor pentru neatârnare. De aceea, în ficare an, la 10 ianuarie, sărbătorim marea victorie a  moldovenilor împotriva turcilor de la Vaslui și uneori nu este  marcată aşa cum se cuvine de massmedia centrală și locală. După cum se cunoaşte, cauzele conflictului dintre Moldova şi Imperiul Otoman erau  profunde şi au rădăcinile în planurile turcilor de cucerire a Europei Centrale, sultanul  Mahomed al II-lea, dorind să reînvie gloria strămoşilor, de extindere a stăpânirii otomane asupra ţărilor din Peninsula Balcanică.

La 29 mai 1453 a căzut Constantinopolul și turcii puteau să pornească nestingheriţi la noi cuceriri în Europa. Peste câţiva ani, îmbătaţi de victorii, ei strigau: „La Roma, la Roma”. Numai că pe drumul Romei se ridicau urmaşii  romanităţii orientale, în frunte cu Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare, personalităţi care au atras atenţia umaniştilor, că la Dunărea de Jos, urmaşii Cezarilor se luptau indirect pentru „Cetatea Eternă”.

Or, pentru a ajunge la Roma, stăpânirea Dunării – numit şi Iordanul românilor, cu fortificaţiile sale, era esenţială. În afara avantajelor pe care fluviul le prezenta în stăpânirea Peninsulei Balcanice, Dunărea deschidea posibilitatea cuceririi Câmpiei Panonice şi de aici a centrului european. Cine stăpânea marele fluviu controla o mare parte din bătrânul continent, iar importanţa strategică a Dunării de Jos era cunoscută de cei doi comandanţi militari, ale căror armate s-au confruntat în marea bătălie din ianuarie 1475, Mahomed al II-lea şi Ştefan cel Mare. Încă din 1462, Mahomed al II-lea, cuceritorul Constatinopolului, arăta importanţa Dunării şi a cetăţilor de pe malul stâng în următorii termeni: „Atât timp cât Chilia  şi Cetatea Albă sunt ale românilor, iar Belgradul al ungurilor, nu vom putea învinge cu totul pe ghiauri”. Aşa se explică de ce, în timpul campaniei din 1462, Mahomed al II-lea a trimis o flotă în Marea Neagră ca să ocupe cetatea Chilia. Dar Ştefan cel Mare intuieşte evoluţia ulterioară a situaţiei politice şi militare la Dunărea de Jos şi se hotărăşte să intre în posesia Chiliei, pentru întărirea hotarului sudic al ţării, pe care o cucerește în 1465.

Cronica de la Dubnic, referindu-se la campania din 1475, arăta că turcii au pătruns în Moldova „cu gândul, că dacă vor fi biruitori, să năvălească apoi asupra întregului regat al Ungariei”, subliniind  importanţa strategică a Țării Mușatinilor.

Aceste câteva mărturii sunt în măsură să fixeze rolul Moldovei în apărarea Europei acelei vremi şi să confirme faptul că războiul purtat de Ştefan cel  Mare cu Imperiul Otoman, în anii 1473-1476, a avut caracterul  unei lupte pentru controlul cursului inferior al Dunării, cunoscut şi sub numele de „fluviu al destinelor”, ce traversează Europa de la Vest la Est.

Desigur, planul de apărare conceput de Ştefan cel Mare era condiţionat de potenţialul uman şi economic al Moldovei, de conjuctura interanaţională. El prevedea înt-o primă fază adoptarea  defensivei active, în scopul uzării forţei adversarului. Odată realizat acest obiectiv, se preconiza trecerea la contraofensivă, înfrângerea inamicului şi alungarea rămăşiţelor lui peste frontieră.

Ca atâtea ori în trecutul de luptă al ţării, şi de această dată, superioritatea numerică şi tehnică a adversarului, a fost contracarată  prin obstacole opuse înaintării acestuia, cum au fost: hărţuirea duşmanului, alegerea unui loc favorabil pentru luptă şi tactica adoptată în bătălie.

În legătură cu locul de desfăşurare a luptei de la Vaslui, sunt mai multe păreri în istoriografie legate de toponimia zonei. Astfel, într-o broşură despre acesată bătălie, generalul V. Popovici pune în discuţie un bogat material în care sublinia: „Locul se confirmă prin urme de teren care se pot vedea şi azi, prin denumirile locale păstrate de tradiţia populară la sud-vest de Vaslui, care domină valea Bârladului şi a Racovei, la Dealul Paiului cu cota 267 ce poartă numele de Cetăţuia…”

Mai departe, regretatul istoric ieşean, Constantin Cihodaru, originar de pe meleagurile vasluiene, susţinea că podul Arapului din apropierea barajului de la Puşcaşi, nu şi-ar trage numele de la un „arap”, ucis în luptă, ci de la o familie de negustori vasluieni care au existat cu numele de Arapu până în secolul XVIII. Retragerea lui Soliman-Pașa de la locul bătăliei s-a făcut în derută şi panică, iar urmărirea a durat trei zile „de marţi până vineri noaptea pe un mare noroi”, fapt confirmat şi de Grigore Ureche în «Letopiseţul Ţării Moldovei».

Lupta de la Vaslui din 10 ianuarie 1475, se încheia cu o mare victorie a moldovenilor, Ştefan cel Mare fiind primul principe creştin care bătuse pe turci într-o bătălie aşa de mare. În timpul domniei marelui voievod s-au scris cinci cronici care descriau lupta. Astfel, în Letopiseţul anonim sau în Cronica de la Putna, marea victorie de la la Vaslui este consemnată lapidar, conicarul fiind interesat mai mult de importanţa ei şi de personalitatea lui Ştefan cel Mare care era considerat alesul lui Dumnezeu şi urmaş al vechilor împăraţi bizantini, fiind întâmpinat în capitala ţării, Suceava, cu strigarea „să trăiască Țarul”.

Spre deosebire de vechile cronici moldoveneşti care ne oferă puţine amănunte despre bătălia de al Vaslui, în Letopiseţul  lui Grigore Ureche, informaţiile sunt mai numeroase şi se referă la: forţele care se confuntă, locul şi data de desfăşurare a bătăliei, tactica folosită, deznodământul luptei, iar în final se aduce recunoştinţă lui Dumnezeu pentru marea biruinţă. Se pare că numărul de 120.000 de turci care au participat la lupta de la Vaslui, preluată de Grigore Ureche de la cronicarul polonez Ian Dlugosz este exagerată, cea de 100.000 fiind mai apropiată de adevăr.

Participarea secuilor la bătălia de la Vaslui este neîndoielnică, iar cronicarul Dlugosz consideră că Ştefan cel Mare rupsese „ţara acestora din regatul Ungariei şi o supusese sie-şi”. Este, evident, o exagerare, dar se poate afirma că prezenţa secuilor la Vaslui se datora mai mult bunelor relaţii dintre Ştefan cel Mare şi voievodul Transilvaniei decât bunăvoinţei regelui Matei Corvin. De altminteri, cât a înţeles regele Ungariei să-l sprijine pe marele voievod s-a văzut din corespondenţa sa cu principii din Occident şi cu Papa de la Roma, imediat după victoria de la Podul Înalt.

În continuare, cronicarul Gr. Ureche, arată că Ştefan cel Mare a venit înaintea turcilor „din sus de Vaslui, la Podul Înalt”. Această informaţie este greşită precum şi ziua de joi când a început bătălia. În realitate, lupta a avut loc în ziua de marţi şi nu joi, cum se prezintă în cronică. În încheiere, cronicarul arată acţiunile de mulţumire faţă de divinitate, inițiate  de marele voievod prin ţinerea a trei zile de post şi zidirea bisericii cu hramul «Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul» care ar fi construită  imediat după această victorie, dar, în realitate, edificarea ei s-a făcut mai târziu, la 15 ani de la marea bătălie.

În urma victoriei obţinute împotriva turcilor, lupta de la Vaslui capătă treptat un caracter politic şi domnul Moldovei se înfăţişează tot mai mult ca un monarh feudal care trebuia să ocupe unul din primele locuri între principii vremii. Această tendinţă apare clar şi în scrisoarea circulară adresată capetelor încoronate ale Europei din 25 ianuarie 1475, nu cu umilinţă, ci cu demnitate: „Mă închin cu prietenie, vouă tuturor celor care vă scriu”

Înşiruirea împresionantă a efectivelor turceşti şi a paşalelor care au participat la luptă aveau să demonstreze nu numai proporţiile victoriei, dar şi faptul că Imperiul Otoman nu era de neînvins. De aceea, se înfăţişează, lapidar, într-un stil epic de mare efect, forţele pe care le-a înfruntat: „I-am biruit şi i-am călcat în picioare pe toţi şi i-am trecut sub ascuţişul sabiei noastre”. Prin această scrisoare,  Ştefan cel Mare se adresa principilor creştini pentru a veni în ajutorul Moldovei într-o viitoare confruntare cu Imperiul Otoman.

O altă cronică care cuprinde aprecieri elogioase ale acțiunilor energice ale lui Ştefan cel Mare în lupta de la Vaslui, este Chronicon Dubnicense, numire ce derivă de la comuna slovacă Dubnic în a cărei bibliotecă s-a păstrat până în 1838 şi ea menţionează dezinteresul manifestat de regele Matei Corvin faţă de pericolul care primejduia însăşi existenţa regatului maghiar şi în acelaşi timp sunt arătate nemulţumirile oamenilor de rând faţă de dările numeroase impuse în scopuri străine interesului lor

Aprecieri elogioase la adresa marelui voievod sunt exprimate şi de cronicarul polonez Ian Dlugosz în lucrarea Historia Polonia, care relatează momente importante din istoria noastră. Cronica lui Dluogosz, conţine informaţii preţioase legate de locul bătăliei, de efectivele celor două armate şi despre importanţa luptei. Ian Dlugosz, ca mai toţi cronicarii timpului, a văzut în Ştefan cel Mare pe oşteanul, cruciatul, cel mai vrednic şi mai indicat să fie numit în fruntea coaliţiei statelor europene dornice să lupte împotriva turcilor, după  victoria de la Podul Înalt. Ştirile consemnate de Dlugosz, au fost preluate şi de alţi cronicari polonezi ca: Miechowski, Crommer, Strykovski şi Bielski, care au relatat în operele lor faptele de vitejie ale marelui voievod.

Istoriografia italiană din Evul Mediu a acordat o atenţie deosebită bătăliei de la Podul Înalt. Studiul unor documente veneţiene evidenţiază faptul că vestea victoriei moldovenilor interesa în cel mai înalt grad statul dogilor şi de aici alte oraşe aflate sub influenţa lor. Astfel, cronica veneţiană a lui Francesco Longo arată că în bătălia de la Vaslui hoardele turceşti numai suferiseră până atunci o aşa mare înfrângere.

Un alt document important în care apar informaţii despre lupta de la Vaslui, este scrisoarea de la Buda, unde se menţionează că urmărirea turcilor a durat de marţi până vineri ca şi la Dlugosz. Date interesante despre bătălia de la Vaslui sunt menţionate şi în Cronica Austriacă, dar şi în Cronica Lituaniană. În Europa apuseană, bătălia de la Vaslui a avut ecouri târzii, fiind amintită în lucrările lui Johannes Leunclavius şi ale iezuitului Philippus Briotius. Acesta din urmă îşi începe lucrarea cu bătălia de la Baia din 1467.

Cronicarii turci prezintă în scrierile lor succint bătălia de la Vaslui, dar toţi recunosc dezastrul expediţiei conduse de Soliman-Paşa. Desigur, victoria de la Vaslui a arătat încă odată  forţa de luptă a românilor de care turcii vor trebui să ţină seama în viitor şi rolul acestora  ca zid de apărare a Europei şi civilizaţiei creştine.

Scrierile creştine referitoare la bătălia de la Vaslui, atât cele interne cât şi cele externe, redau mai mult proporţiile sau măreţia luptei şi în mai mică măsură amănuntele dorite de istorici, pentru că atenţia cronicarilor, îndeosebi cei străini, din secolul al XV-lea sau  de mai târziu, a  avut în vedere gloria militară a marelui voievod, „Palatinus Valahiae”, care apărându-şi ţara, apăra  şi Europa, oprind pentru câteva decenii ofensiva otomană. Mai toţi cronicarii vremii au văzut în marele voievod pe conducătorul capabil să lupte împotriva turcilor cum îl aprecia şi Dlugosz, domnitorul fiind comparat de unii chiar cu Alexandru cel Mare.

Cu trecera vremii, scrierile despre bătălia de la Podul Înalt devin mai  bogate în amănunte, dar de multe ori contradictorii, ceea ce au dus la apariţia unor opinii diferite în legătură cu anumite aspecte ale bătăliei cum ar fi numărul luptătorilor, ajutorul primit de moldoveni, ziua şi locul de desfăşurare a ostilităţilor.

Pe baza izvoarelor istorice de care dispunem se poate afirma că  în lupta de la Vaslui au participat forțe impresionante, circa 40.000 de oşteni moldoveni, dintre care mulţi răzeşi, 5.000 de secui, 1.800 de unguri şi 2.000 de polonezi, având şi 20 de tunuri. Prezenţa  unui mare număr de secui la bătălie s-a datorat mai mult înţelegerilor dintre voivodul Transilvaniei şi domnul Moldovei, înţelegeri impuse de nevoia constituirii unui front comun în faţa aceleiaşi primejdii. Era o acţiune de solidaritate impusă de gravitatea momentului.

Opiniile diferite în legătură cu ziua şi locul desfăşurării bătăliei se datorează interpretărilor eronate ale unor informaţii mai vechi din cronicile vremii. Astfel, data luptei în Cronica moldo-germană şi în Letopiseţul Ţării Moldovei al lui Grigore Ureche, apare ziua de joi, 10 ianuarie 1475, dar informația este eronată. O situaţie asemănătoare o întâlnim şi în legătură cu locul de desfăşurare a luptei de la Vaslui. Din cauza informaţiilor contradictorii existente în izvoare, istoricii din trecut s-au împărţit în două tabere. Unii au admis că lupta a avut loc la 14 Km. nord de Vaslui, lângă actualul sat Cănţălăreşti, alţii, precum Constantin C. Giurescu şi Constantin Rezachievici consideră că bătălia a avut loc la sud de Vaslui, în apropiere de Munteni de Jos, la confluenţa Racovei cu Bârladul.

De asemenea, toate izvoarele istorice, ale învingătorilor şi învinşilor recunosc că bătălia de la Vaslui s-a încheiat cu o mare victorie a moldovenilor conduși de Ștefan cel Mare. Timp de trei zile, cavaleria uşoară moldoveană a urmărit şi a distrus o mare parte din armata otomană în retragere. După cum mărturisea Mara, văduva sultanului Murad I, „niciodată o oaste  turcească  n-a mai suferit o astfel de înfrângere”.

După 1989, în amintirea faptelor de vitejie ale marelui voievod a intrat în tradiţia autorităţilor locale, ca în fiecare an, la 10 ianuarie, când se sărbătorește bătălia de la Vaslui și la 2 iulie, când  se comemorează trecerea în eternitate a domnitorului Ştefan cel Mare, să se omagieze, aşa cum se cuvine, pe cel care a fost numit „Soarele Moldovei”.

În rândurile de mai jos, prezentăm succint câteva consideraţii asupra acestui conducător de excepţie din istoria patriei. Această personalitate complexă, simbolizează forţa creatoare a poporului român în diverse domenii, cât şi ideea luptei pentru păstrarea fiinţei statale. De altminteri, efigia domnitorului este omniprezentă pe meleagurile vasluiene şi nu numai.

Ştefan cel Mare a fost fiul lui Bogdan al II-lea şi nepot al lui Alexandru cel Bun. Devine domn în aprilie 1457, după ce înfrânge pe rivalul său, Petru Aron, la Doljeşti, la 12 aprilie, şi la Orbic, în ţinutul Neamţului, la 14 aprilie. Este înscăunat ca voievod pe ,,Câmpia de la Direptate”, de lângă Suceava, fiind  uns cu mir de mitropolitul de atunci, Teoctist. A fost cea mai lungă domnie a unui conducător autohton, iar Moldova a avut cea mai mare întindere, cu un sistem de apărare format din cetăţi strategice construite în interior și pe Nistru. Târgul Vaslui, era, în acea vreme, în centrul ţării.

Într-adevăr, această zonă a intrat pentru totdeauna în cartea de aur a istoriei naţionale prin eroicele fapte de vitejie săvârşite de oastea condusă de viteazul voievod în memorabila bătălie de la Podul Înalt,  din 10 ianuarie 1475, denumită de N. Iorga „Termopilele Româneşti”, comparând această victorie cu a grecilor împotriva perşilor, iar istoricul Constantin C. Giurescu a apreciat-o „drept cea mai mare biruinţă câştigată de creştini asupra turcilor până la asediul Vienei din 1683”, armata  moldovenilor fiind cea mai mare  din epoca medievală. De curând, diorama cu bătălia de la Vaslui de la Muzeul Județean, a fost modernizată și adaptată noului sistem informațional.

Ştefan cel Mare a fost fără îndoială, cea mai puternică personalitate a românilor. El rămâne un model al poporului în slujba căruia şi-a pus calităţile sale excepţionale de organizator, diplomat şi comandant de oşti, cu urme adânci în istoria patriei noastre. Strălucita sa domnie s-a desfăşurat într-o perioadă, când ameninţarea otomană era tot mai mare şi se impunea concentrarea tuturor eforturilor pentru apărarea libertăţii şi independenţei ţării. Marele voievod a înţeles just cerinţele epocii şi s-a sprijinit pe păturile de bază  în consolidarea ţării. În timpul domniei sale, târgurile şi satele vasluiene, ca de altfel întreaga Moldovă, dobândesc o dezvoltare social-economică, politică şi culturală deosebită, cunoscută în istoria civilizaţiei româneşti sub numele de epoca ştefaniană.

De altminteri, însuşi  marele domnitor considera Moldova o „Poartă a creştinătăţii și dacă aceasta va cădea, întreaga creştinătate va fi în mare primejdie”. De aceea, victoria  de la Vaslui şi alte bătălii susţinute de marele voievod, au împiedicat expansiunea Islamului la nordul Dunării.

Pe plan intern, a iniţiat măsuri menite să întărească puterea centrală şi  să contribuie la dezvoltarea economică, la creşterea capacităţii de apărare a Moldovei – domnia sa, fiind perioada de apogeu a afirmării românilor în evul mediu. Istoricul Nicolae Iorga arăta că domnitorul „a găsit o ţară de lemn şi a lăsat-o de piatră”. Marele voievod a poposit în repetate rânduri la Vaslui, unde avea curţile domneşti, iar moşia târgului îi aparţinea, ceea ce explică în mare parte de ce Vasluiul conservă cele mai multe legende referitoare la numele lui Ştefan cel Mare. Dintre acestea, amintim pe aceea legată de „Movila lui Burcel”, situată la 20 Kilometri de reşedinţa judeţului,  unde se organizează anual, ca şi în alte localităţi, manifestări cultural–artistice.

De asemenea, acţiunile sale militare şi politice aveau drept scop întărirea credinţei ortodoxe, fiind un mare ctitor de biserici şi mănăstiri cărora le-a făcut numeroase danii. Amintim dintre acestea: mănăstirea Putna, numită „Ierusalimul neamului românesc”,  bisericile de la Voroneţ şi «Sfântul  Ioan» din Vaslui, ultima construită doar în patru luni de zile (aprilie-septembrie 1490), aşa cum ne relevă pisania de la intrare în această ctitorie ştefaniană. Este demn de semnalat şi faptul că în fiecare zi la vecernie în mănăstirile de la muntele Athos se pomeneşte numele binecredinciosului  Ştefan. A fost  numit şi „atlet al lui Hristos” de Papa Sixtus al IV-lea, conducătorul  din acea vreme a Bisericii Catolice. Protecţia viguroasă acodată de Ştefan cel Mare bisericii, este exprimată în mod elocvent,  prin dezvoltarea arhitecturii ecleziastice a „stilului moldovenesc”,  care constituie un element cheie în înţelegerea regimului său. De asemenea, Preasfințitul Episcop Ignatie al Eparhiei Hușilor, evidenția   la 10 ianuarie 2022, la manifestările omagiale dedicate bătăliei de la Vaslui, că marele voievod a fost: „Un om smerit, un om plăcut, care îți inspiră multă liniște, foarte mult duh de înțelepciune, foarte multă așezare lăuntrică și, mai ales, duh de pace în relațiile dintre oameni”.  Din vremea sa, se păstrează şi trei steaguri, cu imaginea Sfântului Gheorghe, omorând balaurul, care simboliza pericolul otoman, unul se află la Muzeul Militar Central din Bucureşti, altul la Putna şi al treilea la mănăstirea Zografu de la muntele Athos. Steagul din Capitală, a fost supus recent unui proces de restaurare, care a durat mai bine de şapte ani. Iniţial, broderia a fost lucrată pe suport din  mătase, dublată cu o ţesătură din in. Suportul de mătase s-a degradat de-a lungul vremii şi a fost înlocuit de călugări, din neştiinţă, cu o catifea de calitate inferioară care a afectat starea originară a piesei. Exponatul este o broderie bizantină realizată în secolul al XV-lea, care îl înfăţişează pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, socotit simbolul  armatei şi birunţei militare.

De altminteri, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, a hotărât în 1992, sanctificarea şi trecerea marelui voievod în Sinaxar, în rândul sfinţilor, alături de Constantin Brâncoveanu şi fiii săi. Ziua sa de prăznuire este în fiecare an la 2 iulie, când a trecut în lumea celor drepţi şi au loc manifestări omagiale în judeţ. Ca orice muritor, neîndoielnic, marele voievod a făcut şi greşeli, a omorât fără „judeţ” pe boierii trădători în târgul Vasluiului, în 1471, precum Isaia vornicul, Negrilă paharnicul şi Alexa–stolnicul. A avut trei soţii legitime şi a fost un erou al ortodoxiei prin luptele sale de apărare a civilizaţiei creştine, personalitatea sa intrând în mentalul colectiv la puţin timp după moarte. Recent, un sondaj desfăşurat în rândul românilor, l-a situat pe primul loc între personajele cele mai iubite din Istoria Neamului.

Domnia lui Ştefan cel Mare s-a remarcat prin fapte de rezistenţă şi succese diplomatice, care stau la baza regimului său. Marele voievod a fost descris nu doar ca împărat, ci chiar ca un descendent al lui Consatantin cel Mare, fondatorul Constatinopolului şi protectorul creştinătăţii ortodoxe răsăritene.

A dominat istoria Moldovei aproape o jumătate de secol şi fascinanta sa personalitate l-a determinat pe marele istoric N. Iorga să-l caracterizeze cu următoarele cuvinte: „Domn adevărat… Iubitor de Ţară şi Neam – Într-însul găsise poporul român cea mai curată şi deplină icoană a sufletului său”…, care exprimă chintesenţa virtuţilor neamului românesc, aprecieri ce sunt înscrise şi pe statuia din bronz, înaltă de 5 m, a marelui voievod din centrul civic al urbei, operă a sculptorului ieşean, Eftimie Bârleanu. Printr-o hotărâre a autorităţilor locale, începând cu anul 1997, Ştefan cel Mare şi Sfânt a devenit patronul spiritual al judeţului Vaslui – efigia sa fiind emblematică în cadrul unor manifestări culturale şi spirituale din acest colţ de ţară.

Asupra acestei domnii s-au aplecat mari istorici, dintre care amintim: C.C. Giurescu, Nicolae Grigoraş, Şerban Papacostea, Ion Cupşa, C. Rezachievici, Gh. Duzinchevici, C. Cihodaru  etc. Dar cea mai importantă carte despre Ştefan cel Mare aparţine lui N. Iorga, apărută în 1904, care a circulat clandestin în Bucovina, contribuind la întărirea conştinţei naţionale din această zonă a ţării.

În amintirea faptelor sale de vitejie înfăptuite de marele voievod pe aceste meleaguri, la sud de Vaslui, la Secuia, s-a inaugurat în 1975, în prezenţa autorităţilor locale, cea mai frumoasă statuie ecvestră din ţară a lui Ştefan cel Mare, operă a sculptorului Mircea Ştefănescu care domină frumoasa vale a Bârladului. Pentru această lucrare, artistul a fost distins cu premiul naţional pentru sculptură pe 1975. Monumentul are o înălţime de 7 m şi o greutate de 19 tone de bronz, fiind aşezat pe un soclu de 8 m. Recent, întregul ansamblu, se află într-un program de restaurare.

De asemenea, temporar, în anii celui de-al doilea război mondial, statuia lui Ştefan cel Mare de la Chişinău, având crucea în mână, simbol al conştiinţei naţionale din Basarabia, a fost adăpostită în curtea Bisericii «Sfântul Ioan» din Vaslui, pentru a fi ferită de furia bolşevică. Totodată, cea mai veche stradă din municipiu îi poartă numele, azi bulevardul Ştefan cel Mare, care traversează urbea de la nord la sud, recent modernizată. Alte instituţii  şi societăţi culturale din urbe şi judeţ îi poartă numele, precum Muzeul Judeţean de Istorie, Şcoala nr. 5 Vaslui, Centrul Civic etc…

Aşadar, faptele măreţe ale viteazului domnitor să fie exemplu de virtute moral-creştină, de unitate nu de dezbinare în momentele importante ale neamului românesc şi nu de partizanat politic, mai ales acum în vremuri de criză, într-o lume în schimbare, secularizată, când sunt pervertite modelele neamului românesc, iar educaţia patriotică este în declin… El rămâne o personalitate excepţională în istoria naţională prin realizările sale în toate segmentele societăţii, înfăptuiri apreciate în ţară şi peste hotare. Marele voievod devine cu trecerea timpului o veritabilă icoană a neamului. Fie ca  actele sale de vitejie să ne încălzească inimile şi să ne dea încredere în viitor.

NOTE

1. Radu Rosetti, «Încercări critice asupra războaielor din anii 1475-1476 despre Ştefan cel Mare şi turci», Bucureşti, 1914.
2. Ioan Lupaş, «Chronicon Dubnicense despre Ştefan cel Mare», în Analele Academiei Române «Memoriile Secţiunii Istorice», seria III, tomul X, Bucureşti, 1929, p.356.
3. Gheorghe Savu, «Ştefan cel Mare- campanii», Editura Militară, Bucureşti,1982, p. 96.
4. Popovici, Bătălia de la  Racova-Vaslui din ziua de 10 ianuarie, 1975, Vaslui,1939.
5. Cihodaru, «Topografia luptei de la Vaslui» în vol.«Vaslui-Ştefan cel Mare», 1975, p. 32.
6. Ureche, «Letopiseţul Ţării Moldovei», Chişinău,1990, p.4.
7. Ion Ursu, Ştefan cel Mare şi turcii, Bucureşti, 1914, p.32.
8. Ian  Dlugosz, «Historiae Polonicae», Frankfurt, 1711, p.525, apud  B. P. Haşdeu, Arhiva istorică a României, tom. I, partea  a-II-a, Bucureşti, 1865, pp.36-37.
9. Ion Bogdan, «Documentele lui Ştefan cel Mare», vol. II, Bucureşti, 1913, pp. 319-321.
10. Ibidem,
11. Ibidem,
12. Ian Dlugosz, op.cit, p.526.
13. Constantin C. Giurescu, «Istoria României în date», Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p. 104.

                                                                                                Prof. dr. N. Ionescu