Sînt zece ani de cînd am fost pentru întîia oară, la Eminescu acasă. El sta pe-atunci în Podu Mogoșoaii, deasupra unei tapițerii, într-o odaie largăîn care avea un pat simplu, trei scaune de lemn, o masă lungă de brad, pătată dram așa de cerneală, cărți multe, ticsite pe noă poliți mari ca de vro patru metri, o mașină de cafea pe soba, un lighean de pământ într-un colț, în alt colț un cufăr vechi; pe păreți, nici o cadra. Poetul era singur, într-un surtuc lung peste cămașa de noapte. Prietinul cu care venisem îl cunoștea din copilărie , își ziceau tu. Am stat aproape o oră, în care eu n-am vorbit nimic. I-am ascultat pe ei discutînd asupra telepatiei. Sfiicis mă uitam la Eminescu. Eram așa de fericit că-l văd. Mi se părea un zeu tînăr, frumos și blînd, cu părul lui negru, undulat, de sub care se dezvălea o frunte mare, palid la față, cu ochii duși , osteniți de gînduri, mustața tunsă puțin, gura mică și-n toate ale lui o expresie de-o nespusă bunătate și melancolie. Avea un glas profund, muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară, ca și cum veneau de departe, dintr-o lume necunoscută nouă.
Din ziua aceea am căutat să mă împrietenesc cu el. Mîncam adesea la același birt, și multe seri ni le petreceam împreună „vorbind rău de lume” și fumîndu-ne dejunul și prînzul de a doua zi. El era pe-atunci redactor la ziarul Timpul. Conștiincios și muncitor peste măsură, de multe ori Eminescu ducea singur greutățile gazetei. Cîte nopți petrecute cu condeiul în mînă! Ș-a doua zi, palid, nepieptănat, plin de cerneală pe degete, c-un teanc mare de foi scrise intra în tipografie, unde rînduia materia, redacta informații, făcea corecturi și numai sara, cînd gazeta începea să se vînture la roată, atunci își aducea și el aminte că a trudit și n-a mîncat nimic în ziua aceea.
Îmi pun mînile la ochi și trec repede peste acest șir de ani, în cari Eminescu și-a dat cea mai scumpă și mai nobilă parte din viața și inteligența lui pentru … o mizerabilă bucățica de pîine. Cînd veneau căldurile nesuferite ale verei, patronii de la Timpul plecau toți pe la băi. Eminescu stetea neclintit în București, mistuindu-se și luptînd pînă la jertfă pentru onoarea și triumful altora, soldat credincios și nefericit.
Într-o zi m-am dus la tipografie să-l iau ca să mîncăm împreună. L-am găsit făcînd corecturi. Era abătut și foarte obosit la față.
– Uf, nu mai pot, nu mai pot … Aș vrea să mă duc undeva la țară, să mă odihnesc vro două săptămîni.
– De ce nu te duci?
– Dar unde să mă duc? Cu ce să mă duc? Pe cine să las în locul meu?…
Asta era pe la sfîrșitul lui mai. După o săptămînă gazetele anunțau că Eminescu a înnebunit. Timpul rămînea cu cele mai frumoase articole ce s-au scris vrodată în presa noastră. Un gol imens se făcea în literatura română. Micii Zoili își frecau mînile de bucurie.
De aci încolo, viața lui Eminescu, adînc zdruncinată de un lung exces de muncă și de suferinți, se scurgea ca o agonie grea, penibilă, neînchipuit de dureroasă. Prietenii l-au trimes la Viena. Acolo a căutat, îngrijit, aproape restabilit. După doi ani l-am văzut în Iași. Era de o tristeță și de o melancolie sfîșietoare; blînd ca și-nainte, dar silnic la vorbă, vecinic dus pe gînduri, și timid ca un copil, și lipsit de orice voință. Avea deplina aducere-aminte a oamenilor, a lucrurilor și a tuturor întîmplărilor din urmă. Mă-ntreba cu interes de cunoscuții lui din București, ș-arăta o nespusă milă pentru cei săraci. Apoi, iar, ca și cum și-ar fi adus aminte de o nenorocire mare, se cufunda în gînduri și nu mai spunea nimic cîte-o jumătate de ceas. Numai își ridica ochii din cînd în cînd și, împreunîndu-și mînile, ofta de te-neca plînsul „Of, Doamne, Doamne!…”. Și iar punea ochii în pămînt și tăcea. Avea convingerea puternică că e pierdut, că pentru el nu mai e de trăit și că într-o zi are să moară de foame. Ideea că nu are cu ce trăi îl chinuia și zi și noapte. De multe ori mi-a spus blînd, încet, cu acel glas profund ce venea dintr-o altă lume „Tare aș vrea s-adorm odată și să nu mă mai deștept”.
A adormit în sfîrșit această jertfă glorioasă a unei societăți frivole și nepăsătoare. Într-o țară cu atîtea nulități triumfătoare, un poet atît de mare și de cinstit nu putea să moară decît într-un spital de nebuni. Cîte reflecții triste nu ne cuprinde în fața acestui dureros sfîrșit.
Oameni ca Eminescu răsar la depărtări de veacuri în existența unui popor.
Este oare un păcat așa de mare de a rupe hotarele de gîndire ale contimporanilor tăi a te ridica cu mult deasupra timpului ș-a societății în care te-ai născut? … Dacă e așa, pedeapsa e din cale-afară grea.
Îmi pare rău că n-am la îndemînă destule date, ca să pot schița aici biografia lui Eminescu. După cîte știu, viața poetului a fost întotdeauna o amarnică luptă cu sărăcia. De cîte amăgiri nu s-o fi izbit el în societatea noastră, așa de rece și desprețuitoare pentru oamenii „nepractici”! Înșelat de-atîtea ori în cele mai curate și mai sfinte visuri, sufletul lui pierdu de timpuriu orice credință în viitor și, speriat de asprele realități ale vieții, se refugie în liniștitul imperiu al trecutului. Acolo neadormitele lui gînduri trăiau ca-ntr-o legendă frumoasă.
Cititor pasionat, el era unul din cei mai adînci cunoscători ai limbii, literaturii și istoriei noastre din cele mai întunecate vremuri. De multe ori a trebuit să-și dea paraua gurii pentr-un manuscris vechi, ori o carte rară descoperită în vrafurile mucezite ale vrunui buchinist. Figurile marilor voievozi și întîmplările din vechime, de mult ce le gîndise, se deșteptau în el clare ca niște evocări din propria lui viață. Bătrînul Mircea și bătălia de la Rovine cu acei sprinteni călăreți ce „roiesc după un semn și în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn” sânt viziuni puternice, e o lume vie, pe care poetul o vede deslușit în toate detaliile și de aceea ne-o descrie așa de plastic și de sugestiv.
Eminescu a fost pregătit sub toate raporturile a croi un drum nou în literatura românilor. Niciodată nu s-a văzut la noi un temperament de artist completat într-o cultură așa de vastă și de-o originalitate atît de puternică. În poezia noastră dulceagă, lină și fără adâncime, versul lui Eminescu răsare într-un relief izbitor. Simți îndată că ai de-a face c-un reformator. Primele lui poezii sânt un strigăt de neliniște, de revoltă artistică. E o necunoscută vibrare de gândire și de sentiment. Altă limbă, altă viață, cuvintele lui au suflet, mișcare, coloare, formă, fiecare epitet e o explozie de lumină. Ce vigoare extraordinară și ce frumuseți ritmice neașteptate, neatinse încă pînă la el!
Eminescu citea în original pe clasicii antici, ș-avea evlavioasă admirație pentru operile lor mari, liniștite, perfecte. „Cînd mi-i capul greu și amețit, ne spunea el odată, o pagină din Sofocle mă înseninează”. Cunoștea în perfecție limba germană. Își făcuse studiile universitare în Berlin, ș-avea o deosebită predilecție pentru filozofii nemți, în special pentru Schopenhauer, care nu puțin va fi contribuit la întunecarea prismei de vedere a decepționatului poet și la vecinicul lui dor de Nirvana … „setea liniștei eterne” din Satira IV și din atmosfera morală a mai tuturor poeziilor lor. Ce păcat că în viața asta, așa de scurtă și nesigură și plină de dureri n-a găsit și el un suflet care să-l iubească, să-l înțeleagă și să-l îngrijească de-aproape, ca pe-un copil străin, plăpînd și nenorocit! Astă-iarnă l-am întîlnit des, zgrebulit de frig, ducîndu-se la cafenea, că să se-ncălzească…
Ș-acum, cînd umbra marelui artist nu mai supără pe nimeni, organizați comitete și chibzuiți-vă ce podoabe să-i așterneți pe mormînt. Peste voi și peste ironica voastră generozitate, cad numai bine cele patru versuri mîndre și disprețuitoare ale poetului, luceafăr strălucitor și vecinic ca și Hyperion:
„Trăind în cercul vostru strîmt,
Norocul vă petrece;
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor și rece”.
(1889)
