Afacerea de corupție Hallie, cât de mizerabilă era calsa politică românească la începutul secolului trecut

Corupții și mizerabilii de astăzi, în ipocrizia și tâmpenia lor, intelectuali sau politicieni fiind, elită, prezintă perioada monarhiei și pe cea interbelică drept „de aur”, de „înflorire” a „democrației românești”, intervale de timp în care țara s-ar fi aflat pe „calea cea dreaptă”, a „occidentalismului” și „dezvoltării”. În realitate, lucrurile stau chiar așa, numai că doar pentru ei, deoarece, într-adevăr, perioada interbelică a fost una fastă pentru corupții și mizerabilii de atunci… Dacă România de astăzi a pierdut 5 milioane de oameni de când ticăloșii partidelor conduc, alte milioane trăiesc în sărăcie, iar doar corupții și mizerabilii de astăzi, media, politicieni și telectuali, își pot exprima opiniile despre „prosperitatea” țării, pe atunci imensa majoritate a țăranilor era analfabetă, trăia din munca pământului, România fiind țara ultimei răscoale țărănești din Europa, noua muncitorime de abia avea ce să mănânce …iar ticăloșii făceau istorie, pe care astăzi o învățăm de la alți ticăloși.

Emblematică pentru starea deplorabilă de corupție și mizerie a clasei conducătoare de atunci este și afacerea Hallie, în care statul, corupt până în străfunduri, s-a făcut complice al furtului din averea sa, cum s-a întâmplat de nenumărate ori în ultimele decenii.

La 24 martie 1900, în urma afacerii de corupție Hallier, desfășurată în Regatul României în timpul domniei Regelui Carol I, statul roman a fost obligat să mai plătească peste 6,22 milioane lei grei (din acea epocă) prin sentința unor „arbitri” aleși în sistemul propus de Hallier, deși statul roman fusese fraudat de Hallier, care nu efectuase lucrările, oprite din martie 1899 din vina sa.

Statul român a solicitat (dar nu a primit) despăgubiri de 16,6 milioane de lei ca daune pentru nerespectarea contractului de către Hallier.

Conform legii, Hallier ar fi trebuit judecat de tribunalul comercial român. Dar Parlamentul Regatului României a votat, la 15 decembrie 1899, o lege specială pentru a-i permite lui Hallier să aleagă sistemul de „arbitraj”, deși acesta era contrar legiilor existente, si nu fusese prevăzut în contract. Două zile mai târziu, publicația «Secolol XX – organ național liberal» scria pe prima pagină, sub titlul „Dezgustător – un actual ministru, vorbind deunăzi de tranzacția Hallier, a calificat-o ca o rușine națională. Vorba ministrului în chestiune e perfect adevărată. Această tranzacție pe care a votat-o joi Camera și vineri Senatul, e o rușine națională, cea mai mare umilință ce se poate face unui popor liber care are justiția sa, legile sale, neatârnarea sa”.

Deputatul conservator P.P. Carp a făcut o interpelare în Cameră protestând împotriva faptului „de a schimba jurisdicțiune într-un conflict ce se ivește între un antreprenor și stat”. Cu alte cuvinte, Parlamentul a schimbat regulile jocului în timpul jocului, pentru a deveni convenabile afaceristului Hallier, deși acesta fraudase statul român (dar se pare că mituise numeroși politicieni și decidenți din Regatul României- de exemplu Hallier a angajat pe Constantin Manu (fratele mininstrului de finanţe Gheorghe Manu) şi pe Arsene Henry (ministrul Franţei la Bucureşti), si „cotizase” adică dăduse „șpăgi” membrilor Partidului Conservator, etc.) .

Procesul, încheiat pe 24 martie1900 în favoarea lui Hallier a fost un simulacru. Sentinţa a provocat indignare în România.

„Arbitrul” – Judecător olandez Leemans agreat de Hallier nu a fost corect, dar, mai grav – nici reprezentantul Regatului României în cadrul tribunalului (Mihai Șuțu) nu îşi făcuse datoria. Cel de-al 3-lea „arbitru” – judecător era francezul Mofre propus chiar de Hallier, iar avocat a fost Raymond Poincaré (viitor președinte al Franței) care susținut pe Halier ducând la pierderea procesului pentru România, a declarat „Ce vreţi, suntem aici la porţile Orientului, unde totul trebuie luat mai puţin în serios”. Avocatul statului român fusese chiar Barbu Păltineanu (șeful Partidului Conservator care tocmai fusese „uns” adică mituit de Hallier prin „comisioane”), așa se explică rezultatul.

Întrebat de ce a acceptat această situaţie, Gheorghe Cantacuzino (primul ministru), a spus că motivele sunt „delicate şi aparţin politicii secrete a guvernului”. Unul din motive era mita acceptată de unii politicieni corupți, dar un alt motiv al cedării din partea Regatului României este că Băncile germane si franceze au făcut presiuni în favoarea lui Hallier, în condițiile in care Regele Carol I dorea să contracteze împrumuturi de la aceste bănci, iar condiția ar fi fost de a se soluționa afacerea în favoarea lui Hallier (o situație similară fusese și la Afacerea Strousberg propusă de Regele Carol I, în care, după falimentul firmei și pagube aduse statului român, cancelarul german (prusac) Bismark a făcut presiuni în favoarea afaceristului prusac Strousberg care, de asemenea, fraudase Regatul României printr-o afacere de corupție).

Afacerea Hallier începuse în 1895 pentru lucrări în portul Constanța și s-a dovedit a fi o afacere păguboasă pentru România, și de corupție. După oprirea lucrărilor de către Hallier (care a încasat mulți bani, dar nu a făcut mare lucru), portul Constanța a fost amenajat de ingineri români – I.B.Cantacuzino, Anghel Saligny si Gheorghe Duca. Din 1899, gălățeanul Anghel Saligny a preluat conducerea lucrărilor pe care le-a finalizat la 27 septembrie 1909 când Portul Constanța a fost inaugurat.