Harta triburilor dacice
Triburile geto-dace constituiau ramura de nord a numeroasei seminţii a tracilor. În sec al V-lea a.Chr, Herodot spunea: „tracii sunt seminţia cea mai numeroasă dupa cea a inzilor” şi mai spunea, de asemenea, că geto-dacii sunt „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci” (Herodot, IV, XCIII).
Conform informaţiilor rămase de la Strabon, dacii locuiau în zona muntoasă (este indicat râul Mureş) până în partea superioară a Dunării (denumită Danubius – de la izvoare şi până la Drobeta), iar geţii stăpâneau partea de şes şi cea inferioară a Dunării (denumită Istru) până la Marea Neagră. Tot el ne spune că „dacii au aceeaşi limbă cu geţii” şi că „elenii i-au socotit pe geţi de neam tracic”. Deci, grecii i-au numit geţi, iar mai târziu, romanii i-au numit daci, deşi era vorba de aceeaşi populatie.
Odata cu cresterea populaţiei triburilor a crescut si puterea dacilor. În Prologul cărții XXXII, în contextul conflictului dintre Imperiul Roman și regele Macedoniei, Filip al V-lea, episod petrecut între anii 215-205 a.Chr, istoricul Trogus Pompeius se referă la daci, menţionand „creșterea puterii dacilor sub regele Rubobostes”, ceea ce coincide cu începutul procesului de strămutare a centrului de greutate al puterii daco-geţilor din câmpia munteană în sud-vestul Transilvaniei. Aceasta „creştere a puterii dacilor” petrecută deja în ultimul sfert al secolului al III-lea a.Chr. şi continuată apoi în deceniile următoare, a determinat reocuparea teritoriile invadate de celţi, ceea ce semnifică o încetare bruscă a „dominației” celtice în podişul transilvănean. În nord-vestul Transilvaniei, înaintarea dacilor spre regiunile de câmpie au pus în mişcare pe celţii din acest spaţiu, dar probabil şi pe cei din interiorul arcului carpatic, care s-au retras spre Dunărea de mijloc.
Dacia era împânzită de un mare număr de triburi ale căror capetenii deţineau la inceput doar o autoritate locală. Încet-încet, în faţa pericolelor externe reprezentate de celţi (sec IV-II a.Chr.) dar și de extinderea Imperiului Roman până la sud de Dunare (sec I a.Chr), triburile s-au unit, formând uniuni de triburi, cu autoritate extinsă pe teritorii mult mai mari. Acest proces de unificare a culminat cu crearea Regatului Dacia, în jurul anului 82 p.Chr., când toate triburile dacice s-au unit sub conducerea celui mai mare rege dac, Burebista, fiu al puternicului trib al burilor (buridavensi, buredensi).
Totuși, nu toate triburile celtice s-au retras spre vest. În timpul regelui Burebista, în jurul anului 61 a.Chr., Regatul Dac a pornit o campanie de recucerire a teritoriilor ocupate de triburile celtice. Regatul s-a extins spre nord-vest în regiunile Tisei Superioare şi dincolo de versantul nordic al Carpaților, în zona bazinului superior al Vistulei, iar în vest până la munții Pădurea Neagră.
În vechime, în jurul fluviului [Pad] locuiau cei mai multi celţi [din Galia cisalpină]. Cele mai numeroase neamuri dintre celţi erau boii, insubrii şi senonii; [aceştia din urmă] s-au întovărăşit cu gesaţii – ca şi odinioară, când, printr-un atac neaşteptat, au ocupat Roma*. Mai târziu, romanii i-au nimicit pe senoni şi pe gesaţi, iar pe boi i-au alungat din acele locuri. (C.213) Strămutându-se** în regiunea de lânga Istru, ei trăiau acum amestecaţi cu tauriscii, războindu-se cu dacii, până când aceştia din urma le-au şters neamul de pe fața pământului***. Teritoriul lor, care făcea parte din Iliria, a rămas un loc de păşunat pentru turmele neamurilor vecine.” – Strabon (63 a.Chr.-19 p.Chr.) – Geografia,V,1,6:
Spre sfârsitul secolului al IV-lea a.Chr. sau începutul secolului al III-lea a.Chr, celţii au ajuns până în Transilvania (Istoria României, p. 234-235)
Afirmatia lui Strabon este exagerată, boii nu au fost exterminaţi în totalitate, ei au migrat spre nord-vest, în Boemia. Evenimentul s-a petrecut în jurul anului 60 a.Chr. în timpul regelui dac Burebista (Cf. Cezar, Razboiul civil, I,18)
O parte din teritoriul amintit (ţinuturile ilirice) dacii l-au prefăcut într-un pustiu, în urma războiului în care i-au biruit pe boi şi pe taurisci – seminţii celtice de sub stăpânirea lui Critasiros. Dacii pretind că acest ţinut ar fi al lor, cu toate că e despărţit de ei prin râul Parisos* – care vine din munţi şi se varsă în Istru, prin părţile galilor numiți scordisci. Într-adevăr, aceştia locuiau amestecaţi cu ilirii şi cu tracii. Dar dacii i-au nimicit pe cei dintâi, pe câtă vreme cu aceştia din urmă ei au făcut adeseori ori alianţă. Restul ţinutului, spre miazănoapte şi răsărit, îl ocupă panonii, până la Segestica şi Istru. Spre celelalte părţi, se întind mai mult. Orașul Segestica aparţine panonilor, fiind aşezat la confluenţa mai multor râuri, toate navigabile. El alcătuieşte o întăritură foarte potrivită pentru războiul** împotriva dacilor, căci se află la poalele Alpilor, care se întind până la iapodi – aceştia fiind un amestec de celţi şi iliri. – Strabon (63 a.Chr.-19 p.Chr.) – Geografia,VII,5,2
Reluând planurile lui Cezar, Octavian Augustus urmărea să poarte un „război preventiv” împotriva urmaşilor lui Burebista (cf. Apian – Iliria, 22,65 şi23,67).
Hărțile reprezentând teritoriul Daciei au avut ca sursa descrierea făcută de geograful grec Ptolemeu (cca. 90 – 168 p.Chr.), care a lăsat ca moștenire și o încercare de coordonate geografice. Ptolemeu (Ptolemey), cel mai mare geograf al antichităţii, a trăit cea mai mare parte a vieţii sale la Alexandria. Cea mai importantă lucrare a sa în domeniul geografic a fost Geografia, un tratat care cuprindea cam tot ce se ştia despre lumea cunoscută în Imperiul Roman al secolului al II-lea. Lucrarea făcea referire la circa 8.000 de indicaţii toponimice şi cuprindea 28 de hărţi, realizate prin utilizarea unor proiecţii cartografice. Din păcate copiile care au rezistat vremurilor nu mai conţineau şi hărţile. Din această cauză ediţiile tipărite ale tratatului cuprindeau hărţi întocmite pe baza informaţiilor din textul ptolemeic. Metodele sale cartografice au dăinuit aproape un mileniu şi jumătate.
Pornim de la o sursă primară credibilă, descrierea Daciei făcută de geograful grec, unde acesta spune:„Stăpânii Daciei cei mai de la nord, începând dinspre vest, [sunt] Anarti şi Teuriski şi Kistoboki; sub aceştia Predauensii şi Ratakensii şi Kaukoensii; tot aşa, sub aceştia Biephi şi Bouridauensii şi Kotensii, sub care încă Albokensii şi Potulatensii şi Sensii; sub aceştia cei mai la sud [sunt] Saldensii şi Keiageisi”. Ptolemeu deținea probabil date din surse mai vechi, deoarece el a descris o situație anterioară vieții sale, știind faptul că majoritatea triburilor celtice părăsiseră de mult teritoriul Daciei la momentul scrierii lucrării Geografia. În schimb, costobocii erau contemporani cu el. Deci descrierea conține informații din diferite epoci, adică tot ce se știa despre Dacia în acel moment. Cu mijloacele pe care le-a avut la dispoziție, el a localizat așezările dacice (davele) cu o marjă destul de mare de eroare uneori.
Probabil că în realitate teritoriile controlate de triburi erau foarte diferite ca mărime, în funcție de populație și putere militară. La fel de probabil este faptul că unele erau situate mai la nord sau mai la sud, față de enumerarea ptolemeică a câte trei triburi la aproximativ aceeași latitudine. Limitele acestor areale erau constituite de multe ori de obstacolele naturale (munți, importante cursuri de apă, lacuri), elemente de care am ținut cont în studiul de față. Există și posibilitatea ca aceste hotare între ariile de stăpânire ale triburilor să nu fi fost foarte bine delimitate sau chiar mai mult, să fi avut un caracter schimbător, dinamic. Să nu uităm că în acea epocă lupta pentru existență era esențială, iar triburile cu populație în creștere erau în continuă căutare de noi pământuri care sa le ofere pășuni pentru creșterea animalelor, condiții de practicare a agriculturii.
După o lungă perioadă lipsită de documente, abia în secolul XVI, cartografia geografică a înflorit din nou, iar apoi cartografia istorică, cu hărți reconstituite pe baza izvoarelor vechi.
Triburile dacice
Costobocii sau Kistobokii – Triburi de daci liberi care au locuit în N şi NE Daciei. Apartenenţa lor etnică a fost dovedită arheologic. Aria de răspândire cuprinde bazinul superior al Nistrului şi cel superior al Prutului, respectiv regiunea Stanislav, Lvov şi Cernăuţi, din vestul Ucrainei, afectând deopotrivă Maramureşul (istoric) şi Bucovina. Prezenţa temporară a costobocilor prin Moesia Inferior, respectiv Dobrogea, este menţionată de două epitafe descoperite la Adamclisi. Corespund culturii arheologice de tip Poiana-Răcătău-Tinosul. Costobocii se impun, pe plan istoric, în special în sec. II, când o serie de izvoare literare şi epigrafice antice vorbesc despre incursiunile făcute de ei în Imperiul roman. Cel mai puternic atac a fost cel din anul 170, când pătrund în Moesia Inferior, Thracia şi Macedonia, ajungând până în Ellada şi profanând templul din oraşul Eleusis. După alungarea lor din imperiu, romanii i-au îndemnat pe asdingi, de neam germanic, să-i atace. În urma înfrângerilor suferite în anii 170-172, o parte s-au refugiat pe teritoriul carpic, iar alţii au continuat să trăiască pe teritoriile de baştină, alături de nou veniţii de neam germanic şi de sarmați. Nordul Moldovei, zonă de interferenţă între cultura carpică şi cea costobocă, a fost dominat de costoboci pînă în anul 170 e.n., după cum arată descoperirile arheologice. Costobocii, ca şi carpii, au lăsat o bogată moştenire perioadei de început a migraţiei popoarelor. Prin acţiunile militare întreprinse în sec. II-III e.n., costobocii şi carpii au fost adversari redutabili ai Imperiului roman.
Predavensii – Vorbind despre neamurile din centrul si vestul Daciei, autorul Geografiei, Ptolemeu, pomenește și pe predavensi, de asemenea de origine dacică. Ei pot fi localizați la nord de Mureșul inferior, până aproape de Crișuri, ceea ce îi identifică pe predavensi cu emitentii monedelor dacice de tip Toc-Cherelus, și care, la sfârșitul sec.II î.e.n., și începutul sec.I î.e.n., au locuit în părțile din dreapta Mureșului de Jos.
Ratacensii sau Racatensii – Sunt pomeniîi, de Ptolemeu, în grupa neamurilor din părțile centrale ale Daciei. Au fost considerați fără rezerve de origine dacică și plasați în platoul transilvănean dintre Târnave și Someș (V. Pârvan, Getica). În ultima vreme, ei au fost identificați cu uniunea de triburi dace de pe valea Mureșului și a Târnavelor, întinzându-se spre sud până la Carpați. Această uniune de triburi corespunde monedelor de tip Rădulești-Hunedoara, Aiud-Cugir si Petelea, precedând in timp, momentul unificării de către Burebista.
Caucoensii sau Cauconii – Trib dacic menționat pe teritoriul Daciei de geograful grec Ptolemeu. Localizați de Vasile Pârvan în „regiunea de munte din Neamț și Bacău și ținutul spre apus din țara secuilor”, (Getica) caucoensii au fost vecinii de sud ai costobocilor, care au locuit în nordul Moldovei, inclusiv în partea carpatică și dincolo de Siret până la Nistru, ceea ce ne face să adăugăm în mod logic la zona locuită de tribul caucoensilor și centrul Moldovei. La aceeași concluzie ne aduce și harta ce însoțea textul operei geografice a lui Ptolemeu, pe care alte triburi vecine sunt amplasate în așa fel, încât se poate deduce existența, în centrul Moldovei, a caucoensilor.
Biefii – Trib dacic menționat de Ptolemeu în vestul Daciei (Geografia, III, 8, 3). Numele probabil provine din biesi. Vasile Pârvan situa acest trib în afara Transilvaniei și Olteniei, situarea lui în nord-estul Banatului fiind cea mai apropiată de realitate.
Buridavensii – Neamul Burilor, Buridavensilor sau Buredensilor, a fost unul din cele mai puternice, longevive și dinamice triburi din Dacia. În Geografia lui Ptolemeu (Geographia, III, 8, 3) apar sub denumirea de buridavensi. Cu centrul la Buridava (actuala Ocnița – jud. Valcea) stăpâneau cea mai importanta rezervă de sare din zona, minele de sare de la Ocnele Mari. Aici au fost descoperite inscripții latine care redau numele davei de odinioară – Buridava – și un fragment al unui vas având inscripția BUR, indicând numele tribului dacilor buridavensi, menționați de Ptolemeu. Ei dețineau controlul asupra Defileului Oltului, calea de legatură spre zonele de mijloc și de nord ale Daciei. Prin poziția strategică deosebită, importanța lor în raport cu alte triburi precum și puterea lor militară, au crescut foarte mult în decursul secolelor III-II î.C. Formațiunea social-politică a dacilor buridavensi a putut fi localizată în nord-estul Olteniei și în nord-vestul Munteniei, deci ocupau regiunea subcarpatică a actualelor judeţe Vâlcea şi Argeș, „până pe culmile Sebeșului și Făgărașului” (V. Pârvan). Stăpaneau si ținuturile imediat învecinate de la nord de Carpații Meridionali. Spre nord se învecinau cu Ratacensii, la vest cu Albocensii, iar la sud și sud-est, cu Potulatensii. Este posibil ca marele rege Burebista (de reținut rădăcina comuna „bur” sau „bure”- Buridavensi, Buredensi, Buridava, Burebista) să fi provenit din rândul Buridavensilor, ca șef al acestui puternic trib și care a luat în mâinile sale destinul geto-dacilor, realizând unirea tuturor triburilor într-un mare regat cu capitala la Sarmizegetusa Regia. Tot în cetatea Buridava (Ocnița – jud. Vâlcea) a fost descoperit un vas cu inscripția „Basileus Tiamarcos”, datat cu aproximație în perioada 40 a. Chr. – 10 p. Chr.
Contingente ale tribului burilor, în urma campaniilor lui Burebista împotriva celților, s-au stabilit la nord de Carpații nordici, în zona izvoarelor Vistulei (actual sudul Poloniei), unde au fost descoperite așezări dacice care atestă acest fapt. Au format un mix de populație cu triburile de origine suebă din zonă. Sunt menționati de Tacitus împreună cu marcomanii și quadii, ca făcând parte din grupul Suebilor de la Dunărea Mijlocie. Au fost menționați și de Ptolemeu sub numele de Buri Lugoi. Acest fapt ar explica participarea suebilor la primul război daco-roman, ca aliați ai dacilor (vezi monumental triumfal Tropaeum Traiani) Așezări dacice au fost descoperite și în Moravia (actual Slovacia) la Zemplin. Marcomanii și quadii sosiți în ținuturile Boemiei și Moraviei pe la anul 8 a.Chr. i-au împins pe celți spre vest, iar pe buri spre sud-est. O altă ramură a burilor o regăsim și mai târziu, după cucerirea romană și transformarea Daciei în provincie romană, de-a lungul Tisei până spre izvoare. Aliați ai marcomanilor și quadilor, burii au atacat de nenumărate ori Imperiul Roman (Războaiele marcomane, 166-180 p. Chr.). În anul 405 p. Chr., împinși din spate de huni, au pătruns iîn Imperiul Roman – în Gallia, împreună cu vandalii, iar în anul 409 p.Chr. marcomanii, quadii, suebii și burii, au trecut munții Pirinei stabilindu-se în provincia romană Gallaetia (Galiția – nord-vestul Spaniei și nordul Portugalei). Suebii și burii au pus bazele Regatului Sueb cu capitala la Braga (fosta denumire romană a municipiului era Bracara Augusta). După venirea vizigoților la anul 586 p.Chr., burii nu au mai fost consemnați în istorie. Există însă și în prezent în Portugalia o zonă denumită terra de burros, ca mărturie a trecerii unei ramuri a burilor pe acele meleaguri.
Cotensii – Trib menționat de Ptolomeu în rândul principalelor neamuri geto-dacice. Geograful grec îl dispune la sud de caucoensi. De altfel, Vasile Pârvan îi și numește enigmaticii cotensi și îi localizează în estul Daciei, respectiv în sudul regiunii istorice Moldova. Se învecineaza la nord cu ratacensii și caucoensii. Cercetările arheologice din această parte a României pledează pentru includerea cotensilor (sau cotilor) printre neamurile de origine geto-dacică.
Albocensii – Ptolomeu îi menționeaza pe albocensi (Geografia; III; 8,3) printre geții care locuiau în părțile de sud-vest ale Daciei. Originea lor dacică nu este pusă la îndoială. Se crede că numele lor provine de la localitatea Alboca, localizată în sudul Banatului de azi.
Potulatensii – Neam dacic, pomenit de asemenea de Ptolomeu printre cele care locuiau în Dacia. După opinia lui V. Pârvan, acest neam ar fi populat părțile de nord ale Olteniei și zona deluroasă din vestul Munteniei. În parte localizarea potulatensilor coincide cu aceea a uniunii de triburi corespunzătoare monedelor geto-dacice de tip Adâncata – Mănăstirea, întâlnite mai frecvent în estul Olteniei și nord-vestul Munteniei (a doua jumătate a secolului al II-lea a.Chr).
Siensii – Alături de celelalte populații din Dacia, pe care Ptolemeu le înregistra pe la mijlocul sec.II e.n., sunt menționați și siensii sau sensii. După calculele lui V. Pârvan, siensii ar fi locuit de-a lungul râurilor Ialomița și Buzău, adică în partea de nord-est a Munteniei, corespunzător județelor actuale Buzău și Brăila. Cercetările numismatice recente, bazate pe o mai bună cunoaștere a monedelor geto-dacice de tip Dumbraveni și Înotești-Racoasa, au dus la identificarea unei importante uniuni de triburi, care se întindea de la râul Buzau și până pe cursul inferior al Siretului. Această uniune de triburi ar putea fi constituită de neamul siensilor care, în acest caz, trebuie să fi ocupat o zonă mai mare față de cea propusă de V. Pârvan. Important de amintit în această privință este faptul că, încă din sec. III î.e.n., geții din această regiune, siensii de atunci sau de mai târziu, au jucat un rol deosebit de însemnat de viața politică și economică a orașelor grecești de pe coasta de vest a Mării Negre.
Saldensii – Trib geto-dacic care trăia în partea de vest a Olteniei și menționat de geograful Ptolemeu în descrierea Daciei.
Ceiagisii sau Keiageisii – Printre ultimele nume de triburi dace întâlnite în Geografia lui Ptolemeu se află și neamul Ceiagisilor. Ei sunt amintiți alături de Piefigi și se apreciază, după cercetările lui V. Pârvan (Getica), că ar fi locuit la sud de Potulatensi, adică în sud-vestul Munteniei și sud-estul Olteniei, pe cursul inferior al râului Olt, între râurile Jiu și Vedea, pe teritoriul actualelor județe ale României: Dolj (parțial), Olt, Teleorman (parțial). Limita teritoriului lor era străjuită la sud de fluviul Dunărea (Ister, Danubius)
Piefigii – Printre neamurile din Dacia menționate de Ptolemeu în Geografia sa se întâlnește și numele Piefigilor. Toți istoricii sunt de acord în a le atribui o origine certă geto-dacică. V. Pârvan (Getica) i-a localizat în Câmpia munteană, aproximativ în fostul județ Vlasca (actual Giurgiu) și în actualele județe Ilfov și Ialomița, iar mai recent R. Vulpe i-a plasat pe valea Argeșului, în jurul așezării getice de la Popești (jud. Ilfov), identificată de același autor cu „orașul” Sornum, menționat de Ptolomeu.
După toate probabilitățile, neamul Piefigilor este unul și același cu marea uniune de triburi getice din secolele III-I î.e.n., determinată pe baza studiului monedelor geto-dacice de tip Vârteju – București. Începuturile ei pot fi urcate în timp până în vremea regelui Dromichete, când geții se afirmă prin victoriile repurtate în două rânduri asupra armatei lui Lisimah.
În perioada imediat premergătoare lui Burebista, uniunea de triburi getice din mijlocul Munteniei – foarte probabil acel neam al Piefigilor – reprezinta cel mai important centru economic și politic din toată Dacia. Acest nucleu getic va constitui unul din principalele puncte de sprijin ale lui Burebista în opera sa de unificare a tuturor geto-dacilor.
Făcând o sinteză a tuturor acestor informații, se poate reconstitui, asemenea unui puzzle, o hartă cu arealurile stăpânite de triburile de pe teritoriul Daciei.