Două tipuri de societate supuse modernizării exogene
La ora actuală, în toate societăţile care au fost supuse unei modernizări exogene, pot fi evidenţiate două grupuri mari:
cele care şi-au păstrat independenţa politico-economică (sau şi-au dobândit-o pe parcursul luptei anticoloniale);
cele care şi-au pierdut-o.
Dacă e să examinăm cel de-al doilea caz, vom vedea că este vorba de o colonie pură,care şi-a pierdut în totalitate independenţa şi care aparţine valorilor Epocii noi nu mai mult decât indienii din rezervaţiile nord-americane. Astfel de societăţi pot fi arhaice (cum sunt unele triburi africane, sud-americane sau cele din zona Pacificului), dar se intersectează parţial cu structurile dezvoltate tehnologic şi destul de modernizate, desfăşurate în acele spaţii de către colonizatori. Aici, între autohtoni şi modernizatori, practic, lipseşte orice intersectare de sens: statutul societăţilor locale se deosebeşte foarte puţin de cel al vieţuitoarelor din menajerie sau, în cel mai bun caz, din zona de rezervaţie, populată de specii pe cale de dispariţie (introduse în „Cartea roşie” a naturii). Într-o asemenea situaţie, modernizarea nu ţine de populaţia locală, care continuă să n-o observe, confruntându-se doar cu limitări de ordin tehnic, sub forma sârmei ghimpate sau a cuştilor cu gratii din oţel.
Atunci când avem de a face cu o societate care a parcurs în mod forţat o anume cale pe linia occidentalizării şi a modernizării exogene, dar a recurs la asta ca reacţie la ameninţarea colonizării din partea Europei (Occidentului) şi a reuşit să-şi păstreze independenţa, procesul modernizării (= occidentalizării) capătă un caracter mult mai complex. Am putea numi acest fenomen modernizare de apărare.
Aici în centrul atenţiei se află echilibrul între valorile caracteristice societăţii tradiţionale, ce urmează a fi păstrate pentru menţinerea identităţii, şi acele modele şi sisteme împrumutate care trebuie importate din Occident în scopul creării unor premise şi condiţii pentru o modernizare parţială (de apărare). În acelaşi timp, în astfel de societăţi se păstrează calitatea de subiect, ce determină propriile interese, ceea ce predetermină acuitatea rezistenţei în faţa iniţiativelor colonizatoare ale Occidentului.
Se conturează următorul tablou: pentru a-şi apăra propriile interese în faţa ofensivei Occidentului, ţara (societatea) este nevoită să împrumute anumite valori din Occident, dar să le coreleze cu propriile valori. Acest fenomen a fost numit de către S. Huntington „modernizare fără occidentalizare”.
De altfel, o astfel de noţiune comportă o anume contradicţie: întrucât modernizarea şi occidentalizarea sunt, în esenţă, sinonime (Occident = Modernitate), este imposibil să fie promovată modernizarea prin detaşarea de Occident şi de copierea valorilor lui; în societăţile tradiţionale care nu se află în arealul culturii europene, premise pentru modernizare, pur şi simplu, nu există. Iată de ce este vorba nu despre o renunţare totală la occidentalizare, ci despre un astfel de echilibru între valorile autohtone şi cele împrumutate din Occident, care să corespundă necesităţii de păstrare a identităţii (a diferenţelor esenţiale în raport cu Occidentul) şi dezvoltării unor tehnologii de apărare, capabile să concureze cu Occidentul în domeniile vitale (ceea ce nu poate fi realizat fără o conectare intensă la contextul „occidental”). Prin urmare, o astfel de varietate a modernizării exogene se bazează pe existenţa unor interese independente (radical diferite de intenţiile colonizatorilor din Occident), precum şi pe îmbinarea propriilor valori cu cele împrumutate în mod pragmatic din Occident, (Am putea spune că este vorba de o „modernizare + occidentalizare parţială”.)
Din categoria ţărilor supuse modernizării exogene fac parte ţări precum Rusia (pe parcursul întregii perioade a Epocii noi, ceea ce reprezintă un caz aproape singular), precum şi China, India, Brazilia, Japonia de azi, unele ţări islamice, ţările din regiunea Oceanului Pacific (intrate în acest proces mult mai târziu, în ultimul secol). Cu excepţia Rusiei, toate celelalte ţări care merg pe această cale au fost în anumite perioade colonii ale Occidentului şi au dobândit independenţa relativ recent sau au suferit înfrângere într-un conflict militar şi au fost ocupate (ca în cazul Japoniei).
În toate cazurile, acest tip de modernizare exogenă pune pe prim-plan chestiunea echilibrului între propriile valori şi cele împrumutate, adică problema proporţiilor şi a calităţii elementelor, ce ţin de două forme cultural-istorice şi civilizaţionale: caracteristicile conservatoare locale ale societăţii tradiţionale şi aşa-numitele modele „universale” şi „progresiste” ale civilizaţiei occidentale.
Esenţa relaţiilor între Rusia şi Occident constă anume în această proporţie.
Vom reveni la aceste relaţii ceva mai târziu, iar acum vom face câteva observaţii de ordin geopolitic.
Concepţiile „Vest” şi „Est” în condiţiile păcii de la Ialta
Acum vom examina aspectele geopolitice ale problemei discutate şi transformările noţiunii „Occident” legate de ele în sec. XX.
După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, această noţiune începe să fie utilizată cu sens geopolitic cu referire la totalitatea ţărilor dezvoltate, care au pornit pe calea dezvoltării capitaliste. Este vorba despre încă o corectare a acestei noţiuni. Un astfel de „Occident” este de fapt identic capitalismului şi ideologiei liberal-democrate. Ţările care au avansat mai mult decât altele pe această cale erau considerate drept „Occident” în cadrul construcţiei lumii bipolare, apărute ca urmare a păcii de la Ialta (după locul unde s-a ţinut reuniunea şefilor de stat din coaliţia antihitleristă – Stalin, Roosevelt şi Churchill -, care a predeterminat harta lumii în a doua parte a sec. XX).
De această dată, conceptul „Occident” se deosebeşte parţial de cel examinat mai sus. În primul rând, în accepţie ideologică largă, regimurile comuniste, şi, întâi de toate, URSS, care au împrumutat teoriile „vest-europene” ale socialismului şi comunismului (construite în baza observaţiilor asupra istoriei dezvoltării politice şi economice anume ale societăţilor occidentale, cu respectiva credinţă în progres şi în universalitatea acestor legităţi pentru întreaga omenire), aparţineau „Occidentului”. Însă, în acelaşi timp, marxismul a devenit modelul preferat de înfăptuire a modernizării societăţilor tradiţionale, model care a putut să conjuge respectarea propriilor interese geopolitice, păstrarea parţială a valorilor tradiţionale locale cu împrumutarea unui puternic aparat de idei, structuri, instituţii şi teorii modernizate şi propriu-zis occidentale. Astfel, marxismul – cel sovietic, chinez (maoismul), vietnamez, nord-coreean etc. – urmează a fi examinat în calitate de versiune a modernizării exogene, despre care am vorbit mai sus. De menţionat că sub aspectul concurenţei tehnologice şi ideologice, acest proiect s-a dovedit a fi relativ reuşit.
Deşi marxismul pretindea în mod dogmatic precum că va lua locul capitalismului atunci când acesta va atinge stadiul critic al devenirii sale, în practică totul a fost altfel: partidele comuniste au învins în acele societăţi unde capitalismul era în stare embrionară, iar societatea tradiţională (în primul rând cea agrară) predomina atât sub aspect economic, cât şi cultural. Altfel zis, marxismul realizat în practică, victorios, s-a constituit în dezminţirea teoriilor fondatorului său ideologic şi, dimpotrivă, istoria societăţilor capitaliste demonstrează că predicţiile lui Marx despre inevitabilitatea revoluţiilor anume în acestea au fost dezminţite de timp. Marx insista asupra faptului că în Rusia (şi în alte ţări în care predomina „modul asiatic de producţie”) nu poate să se întâmple o revoluţie proletară, însă ea s-a produs anume aici, iar în societăţile cu un capitalism dezvoltat aşa ceva nu s-a întâmplat.
De aici reiese o singură concluzie: în regimurile comuniste marxismul nu a fost ceea ce pretindea că ar fi, ci doar un model de modernizare exogenă, în care valorile occidentale erau acceptate doar parţial şi se conjugau de o manieră ascunsă cu curentele religioase escatologice şi mesianice. În ansamblu, această procedură specifică modernizării – alter-modernizare pe calea socialistă (totalitară), iar nu pe cea capitalistă (democratică) – servea pentru apărarea intereselor geopolitice şi strategice ale unor state independente, care tindeau să respingă atacurile coloniale ale Europei şi (mai târziu) Americii.
Blocul strategic format în jurul URSS (avangarda acestei alter-modernizări) după cel de-al Doilea Război Mondial, a fost numit „Est”. Deşi era vorba, de fapt, de o variantă a modernizării exogene, la nivel formal sistemul de valori marxist se întemeia pe paradigma Epocii noi în aceeaşi măsură ca şi societăţile capitaliste. În politologia perioadei „Ialta”, uneori în loc de formula „Est” („Estul comunist”, „blocul de Est”) era utilizată expresia „Lumea a Doua”, care cuprinde mult mai exact ţările ce au realizat o industrializare accelerată, însoţită de o modernizare parţială şi destul de specifică (de natură comunistă) şi – cel mai important! – au reuşit să-şi păstreze independenţa geopolitică, evitând (sau eliberându-se de) colonizarea directă.
În acest caz, noţiunea „Lumea a Treia” capătă sens.
„Lumea Întâia”, adică, în conformitate cu terminologia perioadei postbelice, „Occidentul” propriu-zis se constituie din ţările cu o modernizare endogenă (Europa, America), precum şi din singurul caz de modernizare exogenă, însă extrem de reuşită, în cazul Japoniei ocupate, care a reuşit să mobilizeze energia interioară a unei naţiuni cucerite spre un salt economic gigantic în baza standardelor occidentale. Dar, concomitent, Japonia şi-a pierdut independenţa geopolitică şi a devenit sub aspect strategic o colonie obedientă şi înfrântă a SUA.
„Lumea a Doua” era formată din ţările care ţineau de modernizarea exogenă, ce au ştiut să folosească metodele totalitar-socialiste de modernizare cu împrumutarea parţială şi relativ reuşită a tehnologiilor occidentale, păstrându-şi independenţa faţă de Occidentul capitalist. Aceasta era numită, în înţelesul Păcii de la Ialta, „Est”.
Şi, în sfârşit, „Lumea a Treia” reunea ţările cu o modernizare exogenă, a căror dezvoltare a rămas atât în urma „Primei”, cât şi a celei de-a „Doua” lumi, care nu dispuneau de o suveranitate deplină, păstrau modul de organizare al societăţii tradiţionale şi s-au văzut nevoite să depindă fie de „Occident”, fie de „Est”, reprezentând nişte colonii semidependente ale uneia dintre cele nouă „lumi”.
Aşadar, dacă limităm cercetarea noastră la condiţiile „războiului rece” (lumii bipolare), atunci noţiunea de „Occident” va apărea ca sinonim al lagărului capitalist, al „Lumii Întâi”, care include cele mai dezvoltate şi bogate ţări ale Americii de Nord, Europei şi Japonia.
Drept stat-major al integrării „Lumii Întâi”, a „Occidentului” în acest sens concret, a servit Comisia Trilaterală (Trilateral Commission), creată în baza Consiliului pentru Relaţii Externe (Council on Foreign Relations) şi adunată din reprezentanţii elitei SUA, Europei şi Japoniei. Astfel, începând cu anul 1960, un anume segment al intelectualilor, bancherilor, politicienilor, savanţilor „Occidentului” şi-a asumat răspunderea istorică pentru procesele de globalizare şi de creare a unui „guvern mondial” în baza victoriei finale a „Occidentului” asupra restului lumii – în sens geopolitic, valoric, economic şi ideologic.
În anii nouăzeci, „Occidentul” devine global
Conceptul de „Occident” a mai suferit o transformare în anii nouăzeci ai secolului trecut, atunci când s-a prăbuşit arhitectura lumii bipolare (Ialta). De aici încolo, modelul liberal-capitalist a devenit principalul şi singurul, comunismul ca proiect al alter-modernizării a ajuns la faliment, nereuşind să reziste concurenţei, iar forţa politico-militară şi economică a SUA a depăşit în mod indiscutabil poziţiile tuturor celorlalte ţări. Capitularea unilaterală a URSS şi a blocului de la Varşovia în „războiul rece”, însoţită în paralel de autodizolvare, a deschis calea globalizării şi a edificării lumii unipolare1. Filozoful american neoconservator Francis Fukuyama a început a vorbi despre „sfârşitul istoriei”, despre „înlocuirea politicii cu economia” şi „transformarea planetei într-o piaţă unică şi uniformă”2.
Asta însemna că noţiunea de „Occident” s-a transformat în una globală şi unică, întrucât de acum încolo nimic nu mai contesta nu doar însăşi ideea modernizării, ci şi proiectul ei liberal-capitalist cel mai ortodox, cel mai „occidental” din punct de vedere istoric. O victorie atât de reuşită şi impunătoare a „Occidentului” asupra „Estului”, adică a „Lumii Întâi” asupra celei de-a „Doua”, de fapt, a lichidat alternativele modernizării, transformând-o în singurul şi indiscutabilul conţinut al istoriei mondiale. Cel care dorea să rămână conectat la „contemporaneitate” urma să recunoască supremaţia indiscutabilă a „Occidentului”, să-i exprime loialitatea şi, în acelaşi timp, să renunţe odată şi pentru totdeauna la orice interese proprii, câtuşi de puţin diferite sau – cu atât mai mult – contrare intereselor SUA (sau, mai larg, al ţărilor blocului NATO) în calitatea lor de port-drapel al lumii unipolare.
De aici încolo problema era pusă doar în acest fel: în ce segment anume al „Occidentului” global se va integra o ţară sau alta? Dacă modernizarea şi, respectiv, occidentalizarea au fost realizate cu succes, atunci apărea şansa de integrare în „miliardul de aur” sau în zona „Nordului bogat”. Iar dacă din anumite cauze aşa ceva nu s-a putut realiza, rămânea doar integrarea în centura periferiei mondiale, în zona „Sudului sărac”. Concomitent, diviziunea muncii la scară planetară presupunea promisiunea de modernizare şi pentru „Sudul sărac”, însă, de această dată, după scenariul colonial, când sclavia politică era înlocuită cu cea economică, iar importul standardelor culturale occidentale dezrădăcina în mod metodic valorile autohtone (astfel, locuitorii Coreii de Sud, care a primit un impuls puternic de modernizare exogenă de tip colonial, alături de o creştere economică dinamică, s-a confruntat cu o răspândire cvasitotală a protestantismului în mijlocul unei societăţi tradiţional şamaniste, budiste şi confucianiste). Includerea tuturor ţărilor în Occidentul global nu garanta nimic, dar oferea o şansă.
Reformele s-au derulat pe acelaşi făgaş şi în Rusia, apărută ca o formaţiune statală nouă după dezmembrarea URSS, care moştenise, la rândul său, geopolitica Imperiului rus. Rusia a încercat şi ea să se integreze în Occidentul global, contând pe un loc în „Nordul bogat” şi sperând să se alăture modernizării în versiunea ei magistrală (capitalistă), nu în cea deviată (socialistă). În acelaşi timp, Rusiei i se propunea, ca de altfel şi celorlalte ţări, să renunţe iniţial la pretenţiile ei globale, iar apoi şi la cele locale, mulţumindu-se cu rolul de satelit strategic al SUA, printre popoarele şi mai puţin modernizate, fără niciun fel de privilegii deosebite. De fapt, în ţară era introdusă o guvernare externă.
Respectiv, la putere se afla elita colonială – reformatorii prooccidentali şi oligarhii, care se autoidentificau drept manageri aflaţi în slujba corporaţiei globale, transnaţionale, cu cartierul general situat de cealaltă parte a Atlanticului.
Din cartea lui Aleksandr Dughin «A Patra Teorie Politică», în traducerea lui Iurie Roşca
