Pe urmele haiducilor din codrii Vasluiului. Povestea lui Coroi, de la haiduc, la securist

Haiducii au ocupat un loc special în imaginarul colectiv al satelor din Moldova. În tradiția folclorică balcanică, haiducul este un erou romanticizat, un fel de Robin Hood local, care jefuiește pe cei bogați și nedrepți și împarte prada cu cei săraci. Deși, din perspectivă istorică, mulți haiduci au fost pur și simplu bandiți urmăriți de autorități, în poveștile transmise din generație în generație ei apar drept apărători ai poporului de rând, răzbunători ai nedreptătilor și au devenit simbol al luptei împotriva boierilor prea bogați asupritori ai țărănimii. Bătrânii satelor încă își amintesc legende și istorii despre astfel de personaje, fie că este vorba de haiduci legendari din vechime, fie de tâlhari mai recenți pe care memoria populară i-a transformat în eroi. Așa se face că, nu de puține ori, memoria populară a transformat un tâlhar într-un haiduc, țesând în jurul său legende. În Moldova, haiducii au avut un rol aparte în istoria și folclorul local. În perioadele de restriște, de la domniile fanariote până la vremurile tulburi ale secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, apariția unor justițiari ai codrului era privită cu speranță de țărănime. Ei erau văzuți ca niște răzvrătiți care sfidau autoritatea considerată nedreaptă, luptând împotriva boierilor asupritori sau a funcționarilor corupți. Chiar dacă legea îi numea hoți la drumul mare, în povștirile bătrânilor, haiducii erau adesea eroi. Se spune că prin codrii Moldovei, la șezători sau în nopțile lungi de iarnă, bătrânii istoriseau nepoților despre isprăvile unor haiduci faimoși. Ei vorbeau despre curajul lui Ion Pietraru, cunoscut ca „Hoțul Mitropolitului”, pe care folclorul l-a reținut drept un justițiar, sau despre alte figuri similare care furau de la boieri și negustori bogați pentru a-i ajuta pe cei oropsiți. În acest context al mitului haiducului, amestec de realitate și legendă, s-a conturat și povestea lui Gheorghe Coroi, considerat de mulți drept ultimul haiduc al Moldovei.

Prezența haiducilor pe meleagurile actualului județ Vaslui nu este nicidecum o noutate a epocii moderne, ci are rădăcini adânci, documentate de-a lungul secolelor. Izvoarele istorice, dar și memoria populară, descriu aceste ținuturi drept un adevărat refugiu al răzvrătiților, în vremuri în care codrii seculari se întindeau de la Crasna până la Prut. Legenda spune că românii au fost dintotdeauna „frați cu codrul”, nu doar pentru a se apăra de năvălirile tătare și otomane, ci și ca să se ascundă și pentru a-și croi o formă de rezistență. Aici, printre stejarii seculari, s-au format de-a lungul veacurilor sătuce ascunse și adăposturi temporare pentru cetele de haiduci sau bande de tâlhari care atacau călătorii pe drumurile comerciale ce mergeau pe văile râurilor, fiind vizată în special Valea Bârladului, rută comercială veche. Documentele din secolul al XV-lea care amintesc de bătăliile din codrul Crasnei sau de la Podul Înalt, până la relatările călătorilor străini din veacul al XVII-lea, descriu aceste păduri ca fiind dese, nesfârșite, pline de ascunzători, ideale pentru cei urmăriți de lege. În special drumul care cobora pe valea Bârladului, trecând prin Docolina (Crasna), era considerat periculos. Istoricul Gheorghe Ghibănescu spunea despre aceste locuri: „Se vede că și locurile erau mai păduroase pe aici, căci și azi se zic codrii Bărboșilor, cari acoperiau văile pân hăt departe în jos și înlesniau Vutcănenilor ca din desișul codrilor merei să se coboare în vale spre Docolina, prin Tâlhărești și să lese urmașilor acea faimă mare… locuri tari cari au dat mult de furcă stăpânirii de după vremuri ca să asigure liniștea drumurilor. În jumătate de ceas, un haidău din Vutcani, din Bagău ori din Zgura, era călare în Docolina și putea pândi la drumul mare… În codrii merii ce stăpâneau Olteneștii, Târzii și Docolina veche”. În memoria satelor de pe aceste dealuri, Banda lui Coroi și alți haiduci legendari au lăsat amintiri ce se transmit și astăzi. 

Haiducii de la Albești și legendele lor

În imaginarul colectiv al locuitorilor comunei Albești s-au păstrat diferite legende și povești care implică cunoscutul personaj, haiducul. Din acest punct de vedere, putem spune că zona Albești-Roșiești-Vutcani are o întreagă istorie a prezenței haiducilor prin aceste locuri. Spre exemplu, actualul sat Codreni din comuna Roșiești s-a numit, până de curând, Tâlhărești, iar istoricii au căzut de acord că acest nume provenea de la o bandă de haiduci care au înființat satul în perioada secolelor 16-17. De asemenea, la mică distanță de satul Codreni se află o cișmea din lemn veche construită tot de haiducii care au înființat satul Tâlhărești, numită Cișmeaua lui Doina, loc în jurul căruia circulă multe legende. În zona Vladnic, de pe raza comunei Albești, s-a păstrat un toponim care are legătură cu tâlharii din trecut, este vorba despre Cotul lui Pârlici, loc aflat la marginea pădurii Bărboșilor, despre care bătrânii povestesc: „Se mai zicea că la pădurea Bărboșilor, sus la observator, la Cotul lui Pârlici, unde stăteau niște haiduci, Banda lui Coroi. Mergeau pe drumul ce ducea de la Huși la Vutcani care era plasă de județ pe atunci, drumul era umblat înainte, și pe acolo treceau toți oamenii. Prădau boierii, dar nu luau pentru dânșii, ci dădeau la săraci, povestea e veche, de demult, mi-a povestit-o bunicul meu Ion Jidanul născut în 1885”.

Ultimul haiduc al Moldovei, Gheorghe Coroi

Gheorghe Coroi s-a născut în anul 1911, în satul Durnești din județul Botoșani, într-o familie modestă de țărani. Era o perioadă de mari frământări sociale; Primul Război Mondial abia se încheiase, iar România Mare se confrunta cu probleme economice, sărăcie și inegalități sociale. În acest mediu, mulți tineri din lipsa oportunităților ajungeau pe căi greșite, unii devenind infractori mărunți, alții haiduci. Gheorghe Coroi și-a început activitatea infracțională la sfârșitul anilor ’20, iar până la mijlocul anilor ’30 numele său ajunsese să inspire teamă printre bogătași și autorități, dar și admirație printre țărani. Din punct de vedere juridic, Coroi nu a fost altceva decât un bandit periculos, responsabil pentru numeroase jafuri armate și chiar acte de violență extremă. În arhivele poliției interbelice s-au strâns, conform relatărilor, nu mai puțin de 12 dosare penale pe numele său, care însumau peste 6000 de pagini de declarații și probe ale faptelor sale până în anul 1936. Cu alte cuvinte, autoritățile aveau un dosar impresionant pe seama lui Gheorghe Coroi, iar vânătoarea haiducului mobilizase resurse considerabile din partea Jandarmeriei și Poliției, în special din Vaslui. Cu toate acestea, în ochii unei părți a opiniei publice rurale, Gheorghe Coroi nu era un criminal, ci un haiduc. Faima lui se datora în parte modului în care își alegea țintele și în parte șireteniei sale ieșite din comun. Țintele preferate ale lui Coroi erau boierii înstăriți, arendașii bogați și negustorii cu averi, adică cei percepuți de țărani drept asupritori sau profitori. Pe aceștia îi ataca și îi jefuia fără milă, uneori chiar lăsându-le mesaje de avertisment că și-au primit pedeapsa pentru lăcomia lor. În schimb, în multe relatări se spune că nu obișnuia să le facă rău țăranilor de rând; dimpotrivă, există mărturii că i-ar fi ajutat. De pildă, circulă povestea că, după un jaf reușit, haiducul ar fi trimis pe ascuns o parte din banii furați familiilor sărace dintr-un sat unde se adăpostise o vreme. Astfel de gesturi, adevărate sau exagerate de folclor, au contribuit enorm la aura sa de justițiar popular venerat de oamenii simpli. În perioada sa de glorie, Coroi era venerat de țărani, temut de boieri și urât de autorități, după cum îl descriu ziarele vremii.

Legenda banditului-fantomă

Un alt element care l-a ridicat la rang de legendă a fost abilitatea sa extraordinară de a scăpa de urmăritori. Gheorghe Coroi a fost supranumit „banditul-fantomă”, deoarece părea să dispară fără urmă exact când potera (detașamentele de jandarmi) îl încercuiau. Era un maestru al deghizării. Unele relatări spun că își schimba adesea înfățișarea: astăzi putea fi un călugăr rătăcitor care cere găzduire la mănăstire, mâine un negustor ambulant prin târgurile Moldovei, apoi un țăran obișnuit care se amesteca prin mulțime la oraș. Folclorul local abundă în anecdote despre modul în care Coroi își păcălea urmăritorii. Se povestește că odată, urmărit fiind de jandarmi pe drumul mare, s-ar fi deghizat în femeie bătrână cerșetoare, punându-și un batic pe cap și cocoașă improvizată, reușind astfel să treacă pe lângă oamenii legii fără să fie recunoscut. Altădată, ar fi apărut îmbrăcat în uniformă de jandarm, intrând în vorbă chiar cu cei trimiși să-l prindă, doar pentru a dispărea apoi în noapte. Aceste istorisiri, transmise prin viu grai, pot fi exagerări sau legende, însă ele reflectă impactul pe care abilitatea lui Coroi de a se sustrage arestării l-a avut asupra imaginației colective.

Legendarul haiduc ar fi ajuns și la Albești

După cum am spus anterior, bătrânii din comuna Albești, și nu numai, păstrează povești despre legendarul Coroi. Nu putem spune cu siguranță dacă haiducul ar fi jefuit boierii din comuna Albești și cel mai probabil bătrânii au auzit povești adaptate și modificate pentru a se potrivi contextului local. Totuși, o să redăm o mică poveste a unui bătrân din satul Corni-Albești: „Mama, născută în anul 1914, mi-a povestit că la Cotul lui Pârlici erau haiduci, pe unde treceau negustorii hușeni de la târg sau de la iarmaroace. Ea știa povestea de la bunicii ei. Acolo, pădurea face cot și drumul trecea prin pădure pentru o vreme. Haiducii se organizau, unul dintre ei cobora în pădure și se văita ‘Văleu, veniți încoa, ajutor’ și restul jefuiau carele pe când oamenii se repezeau să ajute în pădure. Boierul de pe Vladnic s-a întâlnit pe dealuri cu liderul haiducilor, care i-ar fi spus că o să vină la el să-i dea niște bani. Boierul imediat și-a făcut trupe de oameni care să păzească moșia din deal, avea și pușcă, îi împrăștiase peste tot. Într-o zi vine un jandarm călare și le spune la oameni: ‘Băi, fiți atenți că pe aici sunt hoți, stați aici și păziți că eu mă duc să vorbesc cu boierul’. S-a dus la boier și i-a spus: ‘Coane, am venit după bani!’. A scos pistolul și i-a luat banii, l-a legat de pat și la gură, iar sub pernă i-a pus un cartof. ‘Nu te mișca, sub pernă ți-am pus o grenadă, dacă te miști ești mort’. Haiducul s-a suit pe cal și le-a zis la paznici: ‘Băieți, am vorbit cu boierul, să nu vă mișcați de aici, stați la pândă’. Paznicii nu s-au dus la boier pentru câteva ore, dar până la urmă unul a tras o fugă să vadă cum mai este și l-a găsit legat. Așa a fost prădat boierul de pe Vladnic”.

Jafuri ale haiducilor în ținutul Vasluiului

Deși originar din nordul Moldovei, Gheorghe Coroi a cutreierat cu banda sa o bună parte din regiune, ajungând, potrivit unor surse, și prin zona actualului județ Vaslui. În anii ’30, județele Vaslui, Fălciu și Tutova (care acopereau teritoriul de azi al Vasluiului) erau preponderent rurale, cu întinse suprafețe de păduri și dealuri, teren propice pentru ascunzători. Se spune că haiducul Coroi și-ar fi făcut simțită prezența și pe meleagurile vasluiene, profitând de întinderea codrilor de aici pentru a scăpa de poteră. Bătrânii din unele sate povestesc și astăzi întâmplări pe care bunicii lor le atribuiau celebrului haiduc. Una dintre legendele locale plasate pe valea Tutovei, în apropiere de Bârlad, spune că banda lui Coroi ar fi jefuit conacul unui arendaș lacom de prin părțile acelea. Arendașul (administratorul moșiilor boierești) îi exploata crunt pe țărani, astfel că oamenii locului îi purtau pică. Într-o noapte întunecată, povestea zice că haiducii au năvălit la conac, l-au legat pe stăpân și au luat bani, bijuterii și cerealele din hambare. O parte din pradă ar fi fost împărțită țăranilor din satul vecin, care dimineață s-au trezit cu saci de făină și porumb lăsati la porți. Incidentul a stârnit admirația localnicilor, unii țărani îl pomeneau în șoaptă pe Coroi ca fiind mâna lui Dumnezeu, iar alții priveau cu teamă represaliile. Într-adevăr, a doua zi jandarmii au împânzit zona: au percheziționat gospodării și au bătut oameni, dar haiducii dispăruseră în pădure.

Comoara lui Coroi din pădurea Dobrina

O altă povestire din bătrâni, culeasă din zona Hușilor, menționează că Gheorghe Coroi ar fi poposit o vreme într-un cătun de lângă Pădurea Dobrina, la est de Huși. Acolo, ar fi fost adăpostit de niște rude îndepărtate de-ale sale sau poate de vreun vechi prieten din armată (căci unele surse susțin că servise ca soldat înainte de a deveni haiduc). Pe durata șederii, haiducul s-ar fi împrietenit cu țăranii locului. Bătrânii povestesc că, drept răsplată pentru tăcerea și ajutorul lor, le-ar fi lăsat într-o noapte o comoară ascunsă, câteva pungi cu galbeni îngropate sub un stejar bătrân, la marginea pădurii. Multă vreme, după ce vestea prinderii sale s-a răspândit, localnicii au tot căutat acei bani ascunși, însă nimeni nu știe dacă au fost găsiți cu adevărat vreodată. Asemenea legende cu comorile haiducilor sunt foarte răspândite în folclorul românesc, ceea ce arată din nou cât de adânc a pătruns mitul haiducului în conștiința comunităților rurale. Firește, este dificil de spus acum cât adevăr concret se află în spatele acestor povești despre Coroi la Vaslui. Cert este însă că panica a existat în acei ani și prin satele vasluiene la auzul veștii că vestitul bandit se află în zonă. Fie și numai zvonul apropierii lui Coroi era suficient să bage spaima în arendași și în autoritățile locale, mulți își luau măsuri de precauție, boierii își puneau paza în alertă, iar jandarmii patrulau pe drumurile de la marginea codrilor. Unii bătrâni își aminteau că, prin 1934, în târgul Vasluiului ajunseseră vorbe că „haiducul Coroi umblă prin părțile noastre”. Atunci, se zice că părinții își chemau seara copiii în casă mai devreme, iar oamenii înstăriți dormeau cu armele la îndemână. În schimb, țăranii săraci parcă nu erau la fel de îngrijorați, ba chiar unii sperau în sinea lor să-l întâlnească pe haiduc și să le mai aline din necazuri.

Urmărirea și capturarea lui Coroi. Ce a ajuns acesta după 9 ani de detenție 

Autoritățile interbelice au încercat din răsputeri să îi vină de hac lui Gheorghe Coroi. Ani de zile, ziarele vremii relatau despre raidurile Jandarmeriei și confruntările cu banda haiducului prin munți și păduri. Se formaseră echipe speciale de urmărire, alcătuite din zeci și uneori sute de jandarmi, dedicate exclusiv capturării lui, iar mulți dintre jandarmi erau din județul Vaslui. Întrucât Coroi devenise un inamic public notoriu în toată Moldova, presiunea pe umerii autorităților era enormă. Fiecare nou jaf atribuit lui, fie că era în Botoșani, Iași sau Vaslui alimenta legenda invincibilității sale. Punctul culminant al acestei vânători a fost atins în primăvara anului 1935. După o urmărire ca-n filme ce a durat mai mulți ani, ghinionul (sau poate trădarea cuiva) a făcut ca haiducul să fie încolțit într-un târg aglomerat. Pe 1 aprilie 1935, în piața din Târgul Sulița (în județul Botoșani), vestitul bandit Gheorghe Coroi a fost în sfârșit prins de jandarmi. Se pare că în ziua respectivă, acesta coborâse din ascunzători pentru a se amesteca printre oamenii veniți la târg, probabil pentru a culege informații sau provizii. Deși era deghizat (unele surse spun că purta haine de țăran negustor de vite), norocul l-a părăsit: un jandarm vigilent l-ar fi recunoscut după o cicatrice și a dat alarma. În câteva clipe, zecile de jandarmi aflați pe urmele lui au tăbărât asupra haiducului. Lupta a fost scurtă, Coroi fiind surprins și copleșit numeric. Astfel se încheia era aventurilor sale pe ulițe și prin codri. Capturarea lui Gheorghe Coroi a făcut vâlvă. Mulțimea prezentă la târg ar fi rămas mai întâi mută de uimire văzând legenda vie încătușată, apoi unii ar fi aplaudat (în special negustorii păgubiți de-a lungul timpului), în timp ce alții priveau îngândurați sau chiar cu milă. Pentru țăranii care îl considerau un fel de erou al lor, se spunea că „din nou legea boierească a înfrânt dreptatea norodului”.

Legendarul haiduc în spatele gratiilor, devenit securist pe vremea comunistilor

Ulterior, Gheorghe Coroi a fost judecat și condamnat pentru faptele sale, primind o pedeapsă grea. Anii au trecut, iar în umbra marelui război care avea să izbucnească (Al Doilea Război Mondial), numele lui a început să se stingă din actualitate și să intre încet în categoria poveștilor de demult. Însă povestea vieții sale mai are o turnură neașteptată: supraviețuind detenției, după 1944, Coroi a fost eliberat sau recuperat de noul regim instaurat în România. Într-o răsturnare ironică de situație, rebelul care sfidase autoritățile a devenit el însuși autoritate, lucrând o perioadă ca ofițer în nou formata Securitate (poliția politică a regimului comunist). Nu se cunosc în detaliu împrejurările, poate noul regim a considerat utilă experiența lui de om al codrului și popularitatea de care se bucura printre țărani, cooptându-l de partea sa, sau poate pur și simplu a decis să-l supravegheze îndeaproape oferindu-i o slujbă internă. Cert este că destinul lui Gheorghe Coroi, fostul haiduc al Moldovei interbelice, a fost plin de contraste până la capăt. Gheorghe Coroi a murit în anul 1979 la București, departe de pădurile care l-au ascuns odinioară. A părăsit această lume discret, probabil ca un pensionar anonim. Dar, deși viața lui s-a stins modest, legenda lui a continuat să trăiască în amintirea colectivă

Preluare: vrn.ro / Autor: Alexandru Profiri