„Sfânt Parinte al Literaturii Române”.
Lucian Blaga
Motto: „Ca orice creaţie artistică ea e menită să crească puterile cele bune ale spiritului nostru, să contribue la înfrumusețarea vieţii prin desăvârşirea spiritului. Ea trebue să vină în ajutorul omului, în luptă împotriva instictelor oarbe. Cea mai înaltă frumuseţe rămâne cea spirituală.” – Ion Agârbiceanu în „Mărturisiri”
Ion Agârbiceanu a fost preot greco-catolic, Blajul „i-a marcat definitiv spiritul și opera”. Cu puține excepții, critica literară a timpului nu a intrat în profunzimea scrisului său, nu a prea atras atenția asupra valorii creației sale, un grad de marginalizare a existat întotdeauna. Eugen Lovinescu este, poate, primul care i-a recunoscut valoarea: „Ion Agârbiceanu era bine venit printre noi, deoarece în acest tânăr sfios și delicat, noi care îl urmăream de mult, vedeam pe cel mai viguros povestitor al Ardealului”. Și tot Lovinescu remarca izolarea, singuratatea scriitorului: „De ani de zile, în tăcerea cea mai adâncă, fără acele îndemnuri bine-venite oricui, dar mai ales fără prinosul de flori aruncate de mâini prietene, Ion Agârbiceanu își alunga pana lui harnică pentru a prinde în icoane vii, puternice, durerile și bucuriile neamului său obidit” (O carte gândită și alcătuită de Mircea Zaciu, «Ceasuri de seară cu Ion Agârbiceanu», Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982, p. 111).
Din 1948 a urmat uitarea … Cu mai mulți ani înainte de suprimarea Bisericii noastre, Ovidiu Papadima (1909-1996), asistentul profesorului Dumitru Caracostea (1879-1964) de la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din București, schitează portretul reprezentativ al Preotului, Scriitorului și Omului Ion Agârbiceanu.
Papadima relateaza că, 1932, profesorul Dumitru Caracostea a organizat seri de „Mărturisiri literare”, la care erau invitați scriitorii să vorbească despre operele lor. La o astfel de „Mărturisire” a fost invitat scriitorul și preotul ortodox Gala Galaction, la alta preotul greco-catolic Ion Agârbiceanu. Iată imaginea rămasă în memoria lui Papadima: „Nici acum nu pot uita contrastul […] Pe Gala Galaction nu mi-l pot închipui decât alergând prin București, în veșnica agitație a facerii de bine oricui, cu barba și sutana fluturând în vânt. Așa a apărut și la „mărturisirile” sale, electrizând asistența cu verva lui, încremenind-o cu gesturile sale largi, ca de îmbrățișare și binecuvântare, cu spovedania lui de om pentru care viața oferise atâtea ispite”.
Și Papadima, continuă subliniind contrastul: „Când Agârbiceanu a intrat […] în sala arhiplină și fremătând de murmurul vocilor, a amfiteatrului Odobescu, s-a făcut deodată liniște. Prezența masivă și sobră a scriitorului îi impresionase pe toți, ca și pe mine”. Imaginea preotului cunoscut cu ani în urmă, în sobra sutană preoțească, avută și în momentele „mărturisirii”, îi trec fulgerător prin minte, ca apoi să reia relatarea: „Agârbiceanu, dimpotrivă, fusese în seara aceea de o sinceritate deloc spectaculoasă, dezvăluindu-se întreg așa cum era, ca și cum ar fi vorbit doar unui prieten. E foarte curios: omul acesta plin de iubire de oameni – care se dăruia neobosit, cu articole, povestiri și sfaturi unei imensități de foi pentru popor, până la cele mai umile, din cine știe ce colțuri de țară, iar la revistele de prestigiu colabora fără deosebire de grupare literară – era foarte rezervat față de cei cu care venea în contact la București, mai ales față de universitari, de critici și de redactorii marilor reviste. Părea că n-ar vrea să-i cunoască de aproape, nici măcar să le știe numele” (Op. cit., p. 34).
Profesorul Dumitru Caracostea, cel care-l invitase pe Agârbiceanu la București pentru o „Mărturisire” a unei seri literare, a fost întemnițat la Sighet cu episcopii și preoții greco-catolici. Acolo, în închisoare, s-a convertit la greco-catolicism prin preotul – profesor Ioan Vultur de la Blaj și a fost primit în Biserica Română Unită cu Roma de Episcopul Iuliu Hossu, întemnițat și el.
Eugen Lovinescu își mărturiseste și el uimirea: „Zărirăm deodată pe Calea Victoriei, în mijlocul lumei cunoscute, un om de aiurea, străin în port și în chip. Un bărbat bine închegat, cu trăsături totuși delicate, ca și cum n-ar fi fost bătute de soarele și vântul Abruzilor, blond, și de sub bolta fruntei căruia străluceau doi ochi unde puteai ceti deodata întreg sufletul, – un suflet nu aprig, nu aprins, ci blând, visător, idealist, un suflet mai mult de poet, care la cea dintâi atingere cu asprimele vieții lovește din aripi pentru a se ridica la înalțimile albastre. Îl vedeai stângaci în vorbă, necunoscând oamenii ce-l înconjurau, dar mergând cu fruntea sus, odihnindu-și seninii lui ochi peste măririle noastre, ce nu-i speriau sfiiciunea pe care i-o puteai ceti totuși în suflet. Și l-am primit cu bucuria cu care se primește un sol venit dintr-o lume dragă, atât de aproape de sufletul nostru, ca pe o rândunică ce trage întâia dungă neagră pe cerul albastru al primăverii, sau ca pe cel dintâi ghiocel ce zdrobește învelișul moale al zapezii” (Op. cit., p. 111).
Ion Agârbiceanu s-a născut în comuna Cenade din apropierea Blajului, părinții fiindu-i Nicolae, pădurar cu știință de carte, abonat la reviste, și Ana, care nu știa carte, dar știa multe rugăciuni, povestiri și versuri pe de rost. Părinții erau foarte credincioși. Bunicul, tot pădurar, era venit în Cenade din comuna Agârbiciu, se numea Boariu, dar localnicii i-au zis Agârbiceanu, și așa i-a rămas numele.
Școala primară o începe în comuna natală, din clasa a treia continuă la Blaj, unde își va duce cu el cartea de rugăciuni: „pâna m-am obicinuit cu școala nouă, ceteam mai mult din ea, eram retras”, ne destăinuie Părintele. A urmat Liceul «Sfântul Vasile cel Mare», în clasa a VII-a (astăzi clasa a XI-a) a debutat în «Unirea», revista Blajului, cu versuri, dar publica și proză scurtă, schița «În Postul Paștelui».
Între 1900 și 1904 urmeaza Facultatea de Teologie a Universității Regale din Budapesta, la finalul căreia obtine „absolutoriul”. Se va înscrie și la Facultatea de Litere, dar va renunța. În acești ani frecventează Societatea de lectură «Petru Maior» a studenților români din Budapesta, citește mult, prin marii scriitori ai literaturii naționale și universale va cunoaște mișcarea de idei și idealurile înalte ale umanității. În tot acest timp publică schițe și povestiri în revistele transilvanene «Unirea», «Cultura creștină», «Familia», «Tribuna», «Tribuna literară», «Sămănătorul» și în «Luceafărul» (Budapesta). Aceste prime lucrări literare readuc în paginile scrise „tocmai ceea ce păstram și eu mai adânc în suflet, în chip inconștient”, imaginea naturii atât de familiare primei copilării.
În anul 1905 este prefect de studii la Liceul «Sfântul Vasile cel Mare» din Blaj, este anul în care îi apare primul volum de schițe și povestiri, «De la țară».
Anul 1906 este plin de evenimente, la început a fost „cancelist” la Mitropolie, s-a căsătorit cu Maria-Aurelia Radu, i-a apărut volumul «În întuneric», publica povestirile și schițele «În luptă», «Luminița», «Fefeleaga» și nuvela „«Popa Man».
Tot în acel an a fost numit preot în comuna Bucium – Sasa din apropierea Abrudului, continuă să scrie și numele Părintelui Agârbiceanu apare și în revistele din țară, acum îi sunt editate și volumele «Două iubiri» și «Bunica Iova».
Odata descoperit de Nicolae Iorga, acesta va avea cele mai elogioase cuvinte despre autorul ardelean și scrisul său, care „nu deschide numai speranțe cu privire la talentul aceluia care l-a scris, ci afirmă în drept netăgăduitul acestui talent”. Cu talent, simplu, dar mișcator, spune Iorga, Părintele Agârbiceanu reflectă adevărul unei vieți, însemnătatea morală a acestei vieți, care poate și trebuie să fie un îndreptar pentru un drum cinstit în lumea noastră.
Din 1906 până în 1916 a fost preot în comuna Orlat din apropierea Sibiului, în anii Primului Război Mondial, preot militar, iar din 1919 s-a stabilit la Cluj. Este perioada aparițiilor marilor romane, deși unele au fost scrise anterior: «Legea trupului», «Legea minții», «Arhanghelii», «Biruința», «Răbojul lui Sfântul Petru», «Sectarii», «Licean…odinioară», «Domnișoara Ana», «Amintirile», și ale multor alte scrieri.
Neîntrerupt, în tot cursul vieții a scris literatură religioasă, prin reeditare, astăzi sunt cunoscute volumele «Fața de lumină a creștinismului» și «Căile fericirii».
Parintele Agârbiceanu a lucrat neobosit acolo unde îl chema conștiința și cuvântul Bisericii: în Asociația Generală a Românilor Uniți – AGRU, în Asociația Transilvană pentru Literatură Română și Cultură – ASTRA. În 1919 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, în 1927 i s-a acordat Premiul Național pentru proză. S-a distins și ca jurnalist nu numai prin colaborări, dar și ca director al unor publicații, dintre care «Patria» (1919-1927).
La o jumătate de veac de afirmare în spiritualitatea și cultura românească, cu emoție, Nicolae Iorga scria: „A trecut o jumătate de viață de om. Ion Agârbiceanu a rămas tot acela de acolo și tot acela de atunci. El duce printr-o lume care i-a rămas de fapt străină, acea mireasmă de ogor a copilăriei sale, la care se adaugă doar smirna vocației sale preotești, de care e pătruns atât de adânc”.
În urma Dictatului de la Viena, Părintele Agârbiceanu se va refugia la Sibiu, ca să se înapoieze la Cluj după revenirea Ardealului de Nord în hotarele Patriei. În 1948 și în anii mulți care au urmat, Părintele Agârbiceanu trăiește tragedia greco-catolicului care a rămas și a înțeles să fie. „Fără nici o slujbă și discret cum era, Ion Agârbiceanu apărea tot mai rar prin oraș … Căra o străită grea, bine îndesată, cu mâinile acelea mari, de plugar, nu de scriitor…”, își amintește Ion Brad.
În 1962, sub supravegherea autorului, cu cenzura timpului, s-au editat volumele «Opere», având studiul introductiv al lui Mircea Zaciu.
Nuvela sa, «Fefeleaga», publicată în 1906, una dintre cele mai cunoscute scrieri ale lui Agârbiceanu, înclusă în manualele școlare, a deschis zecilor de generații de elevi o fereastră spre lumea tristă a satelor sărace din Munții Apuseni. Nuvela vorbeşte despre o femeie care a trăit printre buciumani, la poalele Detunatei. Fefeleaga lui Agârbiceanu era o femeie simplă şi singurul ei ajutor era calul ei, Bator, cu care trudea din zi până-n seară.
Între anii 1919-1927, va conduce ziarul «Patria», care apărea la Sibiu, apoi la Cluj. A fost membru al Marelui Sfat Naţional, deputat, senator, vicepreşedinte al Senatului, se implică cu pasiune în dezbaterea modalităţilor de afirmare a specificului naţional şi, mai ales, a tradiţiilor.
Va pleca însă din Partidul Naţional Român şi, în 1927, se va înscrie în Partidul Poporului.
În 1921, este ales preşedinte al Sindicatului Presei Române din Ardeal, iar în 1923, membru în comitetul de conducere al Societăţii Scriitorilor Români.
În anul 1928 este numit în conducerea Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA).
Va tipări, la Beiuş, numeroase broşuri cu caracter religios, în 1930 este numit protopop al districtului, iar în 1931 este înaintat arhidiacon.
În scrierile sale, din sămănătorism, Agârbiceanu preia doar cadrul general, pe care îl modifică mult, trecându-l prin filtrul propriu. Chiar faţă de Slavici el se delimitează cu un accent personal, deschizând totodată drum lui Liviu Rebreanu.
Ion Agârbiceanu a publicat peste 2000 de articole, în 66 de ziare și reviste românești, în perioada 1903-1962.
A fost distins cu Premiul Naţional pentru Proză (1927), cu Ordinul Muncii (1954) şi cu Ordinul «Steaua Republicii» (1962).
Ion Agârbiceanu a murit la la 28 mai 1963, la Cluj-Napoca, la vârsta de 80 de ani.
Ion Agârbiceanu scria despre condiția preoților de la sate
Opera lui Ion Agârbiceanu (1882-1963) nu mai pare interesantă pentru cititorii de astăzi. Vina ar putea fi dată pe dezinteresul general față de lectură, pe programa școlară ce privește literatura, dar și pe falsa percepție că aspectele legate de problemele țărănimii de la început de secol 20 nu ne mai privesc.
Ca publicist și scriitor, Agârbiceanu a aderat la ideile Sămănătorismului, însă el nu conturează o imagine idilică a satului transilvan, dominante în scrierile sale fiind sărăcia, singurătatea, neîmplinirea socială.
Ion Agârbiceanu a debutat editorial cu volumul de schițe «De la țară», în 1905, și avea să fie consecvent cu universul tematic abordat inițial, preocuparea sa pentru starea materială, dar mai ales sufletească și spirituală a locuitorilor din mediul rural fiind una constantă. În nuvelele și romanele sale găsim o paletă psihologică largă, pe lângă omul simplu de la sat apărând ca personaje centrale și intelectualii: învățători, preoți, notari, doctori. În plus, nici stilistica sa nu este de neglijat.
Personajele acestui scriitor „sunt de regulă nişte inadaptabili, împresuraţi de o aură a muceniciei”, scria George Călinescu. În mod paradoxal, cele mai reprezentative şi mai reuşite sunt acelea al căror caracter este tulbure, chiar întunecat. Uneori, astfel de eroi par a urî viaţa, cum face Fefeleaga, deşi atitudinea este ambivalentă. Adevărata personalitate a personajelor lui Agârbiceanu iese la suprafață abia după ce trec prin anumite întâmplări dureroase.
Ion Agârbiceanu se arată neîntrecut nu numai în prezentarea unor destine şi cazuri care aparţin unei lumi a malformaţiilor psihice şi fizice, ci şi atunci când înfăţişează tablouri colective, cum este cazul în nuvela «Zi de târg». Este descris aici aspectul mohorât al furnicarului unei zile de târg. Totul este întunecat, deprimant, un tablou al schilodirii sufletești și nu numai atât. Oamenii sărmani par înspăimântaţi de ceea ce au făcut și care le-a adus numai pagubă.
Nu trebuie să uităm nici dimensiunea morală și etică a operei lui Agârbiceanu. Valorile transmise – creștine, nici nu se putea altfel în cazul unui preot scriitor – transpar cu finețe, fără stridențe, din scrisul prozatorului transilvan.
George Călinescu nota în 1941: „La Agârbiceanu discutarea problemelor morale formează ţinta nuvelei şi a romanului… Teza morală e absorbită în fapte, obiectivată, şi singura atitudine pe care şi-o îngăduie autorul e de a face simpatică virtutea”. Dar, desigur, dacă dorim să-l cunoaștem sau să-l redescoperim pe Ion Agârbiceanu, este obligatoriu să ne îndreptăm mai întâi către «Fefeleaga», cea mai reușită nuvelă a sa. Mai târziu, în 1966, alt mare critic literar, Șerban Cioculescu, sublinia: „Respectul demnităţii umane, dragostea față de poporul sărac şi obidit, dorinţa de a contribui la ridicarea lui prin cultură şi prin gospodărire mai bună, patriotismul cald conferă operei agârbicene un mare prestigiu etic, o valoare educativă excepţională”.
Pe de altă parte, interesantă este și publicistica sa. Într-un articol publicat în 1947, scriitorul Ion Agârbiceanu rememora rolul preotului în viața de la sat și condițiile grele în care trăiau preoții transilvăneni alături de țăranii obișnuiți. Autorul empatizează cu persoanjele sale reale, așa cum face și cu cele literare, inspirate adesea din mediul bine cunoscut de el. Situația sărăciei extreme, a lipsei de libertate și a resurselor materiale pentru emancipare și educație este specifică pentru anii de dominație străină a teritoriilor transilvănene. Sunt concludente câteva fragmente din articolul «Sate și preoți», publicat de autor în revista «Curierul Creştin», la 9 noiembrie 1947: „Preotul român era iobag în rând cu ţăranii şi dădea zeciuială vlădicului străin sau chiar preotului străin. Întors de la hirotonire, preotul român intra în rândul satului, în toate zilele lucrătoare. (…) Erau îmbrăcați – el, preoteasa, copiii – ca şi ceilalţi săteni, înotau în aceeaşi mizerie ca şi ei, doar prescura deosebea prânzul de al altora. În altarul bisericuţelor de lemn abia se învârtea de mic ce era. Slujea de multe ori în potir de lemn, de corn sau de sticlă, în vreme ce în bisericile altor confesiuni erau potire de argint sau de aur, lucrate măiestrit. Nu avea cunoştinţele necesare de a ţine nu ştiu ce predici, de a tâlcui Scripturile ca preoţii teologi. Cazania lui era simplă, ca şi învăţătura lui, era aproape numai atâta cât ştiau prin tradiţia creştină şi ţăranii, credincioşii lui: adevărurile creştine fundamentale despre Dumnezeu, despre Mântuitorul, despre Preacurata, despre nemurirea sufletului, judecată, rai şi iad. Ştia şi învăţa că viaţa trebuie purtată cu răbdare, că omul e dator să se roage, să postească, să dea milă, să ţină sărbătorile, să cinstească crucea şi icoanele, să nu-şi lase copiii să moară nebotezaţi, să se spovedească măcar o dată pe an, la Paşti, şi să se cunune, să nu moară necuminecat. Dar aproape toate aceste învăţături fundamentale preotul nu le ştia din săraca lui învăţătură teologică, ci din tradiţia creştină a neamului românesc. Creştinismul s-a propovăduit mereu prin grai viu, nu prin cărţi scrise. (…) Dar deşi ţăran în rând cu ţăranii toată săptămâna, duminica şi în sărbători, omul, ţăranul, dispărea în ochii credincioşilor şi nu mai rămânea din el decât faţa sfinţită, omul de dar, preotul, părintele. Credinţa tare în mister, mistica religioasă a poporului, îl înălţa sus de tot, deasupra lui”.
Preluare: ziarullumina.ro / Autor: Daniela Șontică
