Paradoxul civilizației:
O lume în care străzile sunt pline de trupuri fără suflet, în care oameni se prăbușesc în public sub greutatea propriilor dependențe, în care discernământul a devenit un lux, iar realitatea e trăită prin filtre halucinogene – această lume se autoproclamă etalonul moral al planetei.
Această societate care a normalizat nebunia, dezechilibrul psihic și rușinea fără rușine, îndrăznește acum să arate cu degetul spre alții – spre cei care, în ciuda unei istorii poate greoaie, trăiesc cu o anumită rigoare. Spre cei care n-au permis vulgarității să le devină cultură, nici confuziei să le devină politică de stat.
Ironia supremă? Cei care bombardează spun că o fac în numele „civilizației”.
Civilizația cui, mai exact? A celor care nu mai știu nici ce sunt, nici cine sunt, nici ce apără? Sau a celor care, în pofida întunericului, încă știu să spună cuvintele „credință”și „familie” fără să râdă?
Lumea e răsturnată. Cei dezechilibrați judecă echilibrul. Cei dezumanizați cer sancțiuni pentru „lipsă de umanitate”. Și cei care trăiesc într-un coșmar în care totul e permis, își permit să condamne visele altora.
Știi ce ar trebui să facem, fiecare? Să ne vedem de viața noastră. Să ne uităm în propria oglindă înainte să devenim judecători planetari. Iar dacă cineva e foarte diferit de tine, lasă-l să trăiască cu acea diferență. Nu ești stăpânul adevărului, nici arbitru universal. Nu ești stăpânul lumii.
Nu ai dreptul să impui nimănui forma de „civilizație” în care crezi tu că ar trebui să trăiască. Mai ales când tot ce reprezinți e o caricatură a civilizației.
Autor: Cristina Isabela Lăpădătoni
