Am ezitat să scriu. Pentru că am crezut că poate e doar o exagerare a spațiului online. Apoi am văzut fragmentele. Am ascultat cu atenție. Și am înțeles că nu e o glumă. Nu e o întâmplare. Nu e o scăpare. E o direcție. Asumată. Promovată. Aplaudată.
Și e cutremurător.
Când un om urcă pe scenă și, în fața zecilor de mii de tineri, urlă în microfon că „își bagă organul genital în țara asta” sau că „face pipi pe România”, nu mai vorbim despre artă. Nici despre libertate. Nici despre rebeliune.
Vorbim despre o lipsă de educație ridicată la rang de spectacol. Despre o formă de dispreț care nu mai are nicio legătură cu generația, ci cu golul. Cu haosul. Cu nimicul care urlă ca să pară viu.
E o lecție. O lecție de prost gust. Cu gust de proastă creștere. Și de lipsă profundă de repere.
Mi-e imposibil să-mi imaginez cum vor fi aceste generații peste 10 ani, dacă la 20 de ani folosesc cu mândrie astfel de expresii. Nu într-un cerc restrâns, nu între prieteni, nu în glumă. Ci public. Pe scenă. Într-un eveniment cu sponsori, lumini, bugete mari și aprobări.
Cum să învețe un adolescent respectul pentru școală, pentru familie, pentru valori, când modelul lui de pe scenă spune că scuipă sau urinează pe țara în care trăiește?
Ce tip de viitor pregătim, dacă cei care se presupune că inspiră ajung să fie doar niște amplificatoare ale vulgarității?
Nu, nu e vorba despre generații. E vorba despre criterii. Despre calitate. Despre rușine. Despre lipsa ei.
Copilul meu are 18 ani. Nu mi-a cerut să meargă la „Beach, Please”. Nu este atrasă de acest tip de eveniment. Dar chiar dacă ar fi fost, și chiar dacă i-aș fi dat banii (pe care îi am), reacția mea ar fi fost aceeași: NU AȘA. NU AȘA SE CONSTRUIEȘTE UN TÂNĂR. NU AȘA SE ÎNVAȚĂ LIBERTATEA.
A tolera asemenea ieșiri în numele „libertății de exprimare” este echivalent cu a tolera abuzul verbal în familie în numele „autorității părintești”.
Sunt lucruri care nu se spun. Nu pentru că ne cenzurează cineva, ci pentru că bunul-simț e mai valoros decât orice decibel.
Sunt lucruri care nu se aplaudă. Nu pentru că suntem triști sau „bătrâni”, ci pentru că avem memorie. Și suflet.
Sunt lucruri care nu se plătesc cu bilet, oricât de cool ar fi împachetate.
Nu, nu suntem „niște frustrați”. Suntem niște oameni care știu să deosebească muzica de mizerie.
Și care știu că viitorul se joacă azi. În alegerile noastre. În tăcerile noastre. Sau în vocea pe care avem curajul s-o folosim atunci când ceva e prea mult.
Dar poate cel mai grav nu e ce spun acești tineri pe scenă. Ci faptul că noi, adulții din spatele lor, le-am pus scena la dispoziție.
Pentru că nu ajungi acolo fără autorizări. Fără aprobări. Fără sponsori. Fără bugete. Fără oameni mari care spun „e în regulă”.
Am lăsat sita lărgită până n-a mai fost sită deloc. N-am pus filtre. N-am pus întrebări. Am confundat succesul cu popularitatea, expunerea cu valoarea, și am zis: „Merge și-așa. E doar un festival”.
Nu, nu e „doar un festival”. E o oglindă. Și ce vedem în ea e dureros.
Poate că a venit momentul să ne trezim și noi. Să nu-i mai lăsăm pe acești copii să cadă în gol, convinși că zboară. Să nu mai aplaudăm ce ne jignește. Să nu mai finanțăm ce ne umilește. Să nu mai confundăm libertatea cu lipsa totală de rușine.
Pentru că, dacă noi tăcem acum, peste 10 ani o să ne întrebăm unde ne-au dispărut copiii. Și o să-i găsim într-o lume fără repere, dar cu boxele la maximum.
Nu e prea târziu. Dar e urgent.
Autor: Cristina Isabela Lăpădătoni
