Latura întunecată a ocupației Japoniei de către SUA și aliații săi

2 septembrie 1945 – Japonia semnează capitularea și se încheie Al Doilea Război Mondial.

Dintr-o carte ce se poate procura online pe Amazon, de autor american (de A.B. Abrams, publicata în 2019 de Peter Lang Ltd, International Academic Publishers), (Fragment tradus din engleză din paginile 66-69)

„A existat o latură mult mai întunecată a ocupației de către SUA și aliații săi a Japoniei, una care este puțin menționată în marea majoritate a istoriilor, americane sau de altă natură. Când Japonia s-a predat, în august 1945, erau de așteptat violuri în masă din partea forțelor de ocupație (în ciuda organizării unor servicii de femei de comfort, care recrutau sau traficau femei disperate, pentru bordeluri).

Astfel de crime au devenit comune și multe dintre ele au fost extrem de brutale și s-au soldat cu decesul victimelor. Profesorul de științe politice Eiji Takemae a scris despre comportamentul soldaților americani care ocupau Japonia:

„Trupele USA s-au comportat ca niște cuceritori, mai ales în primele săptămâni și luni de ocupație. Comportamentul neadecvat a variat de la piață neagră, furturi mici, conducere nesăbuită și conduită dezordonată până la vandalism, agresiune, incendiere, crimă și viol. O mare parte a violenței a fost îndreptată împotriva femeilor, primele atacuri începând la câteva ore după debarcarea unităților avansate. În Yokohama, China și în alte părți, soldații și marinarii au încălcat legea cu impunitate, iar incidentele de jaf, viol și ocazional crimă au fost raportate pe scară largă în presă (care nu fusese încă cenzurată de guvernul militar al SUA). Când parașutiștii americani au aterizat în Sapporo, a urmat o orgie de jaf, violență sexuală și scandaluri în stare de ebrietate. Violurile în grup și alte atrocități sexuale nu erau rare […]

Instanțele militare au arestat relativ puțini soldați pentru infracțiunile lor și au condamnat și mai puțini, iar compensaţii pentru victime au fost rare. Încercările japoneze de autoapărare au fost pedepsite aspru. În singurul caz de auto-ajutor pe care generalul Eichberger îl consemnează în memoriile sale, când localnicii au format un grup de apărare și au ripostat împotriva unor soldaţi în afara serviciului, Armata a 8-a a ordonat vehicule blindate în mașină de luptă să iasă în stradă și i-a arestat pe lideri, care au primit pedepse lungi de închisoare.

Armatele americane și australiene nu au menținut statul de drept atunci când a fost vorba de violuri asupra femeilor japoneze de către trupe, nici populației japoneze nu i s-a permis să facă asta ea însăși. Forțele de ocupație puteau jefui și viola după bunul plac și erau efectiv deasupra legii.

Un exemplu de astfel de incident a fost în aprilie 1946, când personalul american din trei camioane a atacat Spitalul Nakamura din districtul Omori. Soldații au violat peste 40 de pacienți și 37 de femei din personalul medical. Unei femei care a născut cu doar două zile înainte i-a fost aruncat copilul pe podea și ucis, iar apoi a fost violată. Pacienții de sex masculin care încercau să protejeze femeile au fost și ei uciși. Săptămâna următoare, câteva zeci de militari americani au tăiat liniile telefonice către un bloc de locuințe din Nagoya și au violat toate femeile pe care le puteau prinde acolo – inclusiv fete de zece ani și femei de cincizeci și cinci de ani.

Un astfel de comportament era departe de a fi unic pentru soldații americani. Forțele australiene s-au comportat în același mod în timpul desfășurării lor în Japonia. După cum a mărturisit un martor japonez: „De îndată ce trupele australiene au sosit în Kure, la începutul anului 1946, au târât femei tinere în jeep-urile lor, le-au dus la munte și apoi le-au violat”. Le-am auzit țipând după ajutor aproape în fiecare noapte”. Un astfel de comportament era obișnuit, dar știrile despre activități criminale ale forțelor de ocupație au fost rapid suprimate.

Ofițerul australian Allan Clifton și-a amintit propria sa experiență despre violența sexuală comisă în Japonia:

„Am stat lângă un pat în spital. Pe ea zăcea o fată, inconștientă, cu părul ei lung și negru în tumult sălbatic pe pernă. Un medic și două asistente lucrau să o revigoreze. Cu o oră înainte fusese violată de douăzeci de soldați. Am găsit-o acolo unde o lăsaseră, pe o bucată de pământ. Spitalul era la Hiroshima. Fata era japoneză. Soldații erau australieni. Gemetele și bocetele încetaseră și ea era tăcută acum. Tensiunea chinuită de pe chipul ei dispăruse, iar pielea moale, maro, era netedă, pătată de lacrimi ca chipul unui copil care a plâns până a adormit”.

Australienii care comiteau astfel de crime în Japonia au primit, atunci când au fost descoperiți, sentințe foarte mici. Chiar și acestea au fost cel mai adesea atenuate sau anulate ulterior de instanțele australiene. Clifton a povestit el însuși un astfel de eveniment, când o instanță australiană a anulat o sentință dată de o curte marțială militară, invocând „probe insuficiente”, în ciuda faptului că incidentul a avut mai mulți martori. Era clar că instanțele care supravegheau forțele de ocupație occidentale au luat măsuri pentru a-și proteja trupele de crimele comise împotriva japonezilor – crime care erau considerate în mare parte drept „pradă de război” la acea vreme de către ocupanții occidentali.

Așa cum a fost cazul în timpul războiului, violurile au fost și aşa foarte puţin raportate din cauza rușinii într-o societate tradițională și inacțiunii din partea autorităților (violurile au avut loc în cazurile când militarii occidentali erau la putere). Pentru a preveni creșterea sentimentelor negative la adresa ocupației, guvernul militar al Statelor Unite a implementat o cenzură foarte strictă a presei. Mențiunea crimelor comise de personalul militar occidental împotriva civililor japonezi a fost strict interzisă. Forțele de ocupație au emis coduri de presă și coduri de pre-cenzură care interziceau publicarea oricăror rapoarte și statistici „inamice obiectivelor Ocupației”. Când, la câteva săptămâni după ocupație, presa japoneză a menționat violurile și jafurile pe scară largă de către soldații americani, forțele de ocupație au răspuns rapid cenzurând mass-media și impunând o politică de toleranță zero împotriva raportării unor astfel de crime. Nu numai crimele comise de forțele occidentale, ci orice critică la adresa puterilor aliate occidentale a fost strict interzisă în perioada de ocupație – timp de peste șase ani. Acest lucru a lăsat guvernul militar al SUA, autoritatea supremă din țară, dincolo de responsabilitate. Subiecte precum înființarea de bordeluri și încurajarea femeilor vulnerabile să se prostitueze, analiza critică a pieței negre, aportul de calorii al populației înfometate și chiar referiri la impactul Marii Depresiuni asupra economiilor occidentale, anticolonialism panasiatic, chiar şi tensiunile nou apărute ale Războiului Rece erau complet interzise.

Ceea ce era deosebit de remarcabil în privința cenzurii impuse sub ocupația americană a fost faptul că avea scopul de a-și ascunde propria existență. Aceasta însemna că nu numai că anumite subiecte erau strict interzise, dar și menționarea cenzurii era interzisă. După cum a remarcat profesorul de la Universitatea Columbia, Donald Keene: „cenzura ocupației a fost chiar mai exasperantă decât a fost cenzura militară japoneză, deoarece a insistat ca toate urmele de cenzură să fie ascunse. Acest lucru însemna că articolele trebuiau rescrise în întregime, mai degrabă decât să trimită doar XX-uri pentru frazele ofensatoare”. Pentru guvernul militar al SUA era esențial nu numai să controleze informațiile – ci și să dea iluzia presei libere atunci când presa era, de fapt, mai puternic cenzurată şi constrânsă decât fusese în timp de război sub stăpânirea imperială.

Făcând un pas mai departe pentru a cenzura chiar și menționarea cenzurii în sine, Statele Unite au putut pretinde că susțin libertatea presei și libertatea de exprimare. Controlând mass-media, guvernul militar american încerca să câştige bunăvoința poporului japonez, în timp ce crimele comise de personalul său și de cele ale aliaților săi să pară incidente izolate. În timp ce brutalitatea armatelor americane și australiene împotriva civililor japonezi a fost evidentă în timpul războiului și imediat după acesta, ea nu s-a încheiat cu ocupația. De atunci, Statele Unite au menținut o prezență militară semnificativă în Japonia, iar crimele, inclusiv violența sexuală și crimele împotriva civililor japonezi, continuă să aibă loc.