Ion Agârbiceanu, un clasic şi un făuritor de lume

Ion Agârbiceanu este scriitorul care, alături de Sadoveanu, a oferit cu generiozitate – timp de peste jumătate de secol – o bogată şi substanţială literatură mai multor generaţii de cititori. Peste întreaga operă a lui Agârbiceanu se ridică două din povestirile sale, «Luminiţa» şi «Fefeleaga».

Există numeroase aspecte în povestiriile lui Agârbiceanu care arată că ştia să utilizeze cuvântul în vederea obţinerii unor efecte artistice. Povestitor prin excelenţă, Agârbiceanu e un maestru al genului scurt şi tocmai acestă parte a operei sale îl defineşte cel mai adecvat şi ne obligă să-l recunoaştem ca pe un mare poet al vieţilor umile, al durerilor înăbuşite, al unei lumi cea trăit în bună măsură într-un fel de împărăţie a întunericului, ca să folosim expresia lui Dobroliubov.

Povestirea lui Agârbiceanu cucereşte adeziunea noastră, reînnoită şi inepuizabilă ca satisfacţii estetice, deoarece constituie un univers uman divers şi convigător prin dramatismul fiecărei vieţi în parte şi pentru că, aidoma povestirii de totdeauna, ne invită la reflecţia despre valorile ireductibile ale fiinţei.

Multe volume de nuvele şi schiţe ale scriitorului Ion Agârbiceanu sunt consacrate în temei vieţii satului, cu ţărani apăsaţi şi obijduiţi până la sânge de neomenoasele orânduieli capitaliste.

Scriitor, ziarist şi prozator român, adept al semănătorismului, continuator al Şcolii Ardelene, parlamentar, academician, protopop unit al Clujului.

1882 – La 12 septembrie se naşte în satul Cenade, nu departe de Blaj, Ion Agârbiceanu, al doilea copil, din cei opt, ai lui Nicolae Agârbiceanu şi ai Anei, născută Olariu.

Tatăl, de profesie pădurar, om cu dragoste de carte, era abonat la diverse ziare şi reviste populare ale vremii. Mama, care nu ştia carte, avea darul povestirii şi un simţ dezvoltat pentru frumuseţile naturii. Bunicul dinspre tată, Vasile Boariu, tot pădurar, se născuse în satul Agârbiciu, situat pe linia ferată Copşa Mică – Sibiu. Poreclit în Cenade „Agârbiceanu“, porecla va deveni numele urmaşilor săi.

1888 – Începe să înveţe la şcoala din satul natal. În ultima parte a clasei a treia trece la Blaj, unde face şi clasa a patra.

1891-1900 – Urmează gimnaziul şi liceul la Blaj, unde îşi ia şi bacalaureatul. Citeşte din Alecsandri, Creangă şi din colecţia de poezii populare a lui G. Dem. Teodorescu, din Caragiale, din operele lui Costache Negruzzi, Grigore Alexandrescu şi Nicolae Gane.

În ultimii ani de liceu, se afirmă cu încercări de poezie la societatea de lectură a elevilor, iar în foiletonul ziarului «Unirea» din Blaj, la sfârşitul clasei a VII-a, i se publică primele versuri. În acelaşi ziar, în aprilie 1900, debutează cu schiţa În postul Paştelui.

1900 – Se înscrie la Seminarul teologic al Universităţii din Budapesta, ale cărui cursuri le urmează cu întreruperi, până în anul 1904, când obţine „absolutoriul”.

Continuă să trimită versuri la «Unirea», semnate Alfius, de asemenea şi câteva povestiri. Mai publică versuri în «Familia», «Tribuna», «Tribuna literară» şi chiar în «Sămănătorul» în 1903. Cu pseudonimul Potcoavă publică în ziarul «Drapelul» din Lugoj schiţe satirice şi umoristice, realizate în spiritul literaturii umoristice a braşoveanului Virgil Oniţiu.

Proza începe să fie influenţată de proza literară a lui M. Sadoveanu, I. Ciocârlan, Sandu Aldea.

1902 – Apare la Budapesta, scoasă de o seamă de tineri (A. P. Bănuţ, Al. Ciura, Octavian Goga, Octavian Tăslăuanu), revista «Luceafărul». În nr. 8 al primului an de apariţie, Agârbiceanu publică schiţa «Badea Niculae».

1903 – Publică schiţele «În sâmbăta Floriilor», «Mătuşa Stana», «Legendă în versuri».

1904 – Publică schiţele «Mistreţul», «Hoţul», «Pe mal».

1904-1905 – Este pedagog la internatul liceului de băieţi din Blaj.

1905 – În septembrie se înscrie la Facultatea de Litere din Budapesta, secţia de limbi clasice, română şi istorie, însă renunţă la scurt timp. Apar în «Luceafarul» 11 povestiri. Spre sfârşitul anului apare, editat de «Luceafărul», primul său volum de schiţe şi povestiri intitulat «De la ţară».

1906 – Întors la Blaj, ocupă pentru scurt timp funcţia de „cancelist” la Mitropolie. Vizitează Bucureştii cu prilejul expoziţiei jubiliare. Aici cunoaşte pe Coşbuc, Zaharia Bârsan, Nicolae Iorga şi Emil Gârleanu.

Se căsătoreşte cu Maria Aurelia Radu. Vor avea doi fii, Ion şi Nicolae. Hirotonit, este numit preot in satul Bucium-Sasa, aproape de orăşelul Abrud, în Munţii Apuseni.

Publică în revista «Ramuri» şi în «Revista politică şi literară» din Blaj.

Colaborează la numeroase reviste din Ardeal şi din ţară, îndeosebi la «Luceafărul» şi la «Viaţa românească». În revista ieşeană publică, începând cu 1906, numeroase schiţe: «În luptă» (nr. 7, 1906), «Fierarul Petrea», «Fefeleaga» (nr. 8, 1908), «Luminiţa» (nr. 10), «Vârvoara» (nr. 12), «Angheluş» (1909), «Vecinul nostru Hudri» (1910), precum şi nuvela mai lungă «Popa Man» (nr. 3 şi 4, 1910).

1909 – Apare, la Vălenii de Munte, volumul În clasa cultă, reunind schiţe şi povestiri din viaţa intelectualităţii ardelene.

1910 – Apare volumul «Două iubiri», tipărit de Tipografia Neamului Românesc. Volumul conţine cunoscutele schiţe şi povestiri: «Fefeleaga», «Luminiţa», «Bunica Iova», «Precupaş», inspirate unele de amintirile copilăriei, altele din noua realitate a satului moşesc.

Apare volumul «În întuneric», tipărit de Editura «Minerva» din Bucureşti. Apare, în «Biblioteca Lumina» din Bucureşti, culegerea de povestiri «Prăpastia». În numărul 5 al «Luceafărului», se publică răspunsul lui Agârbiceanu la ancheta revistei cu privire la poporanism, semnificativ pentru convingerile social-politice ale scriitorului.

Este numit preot în satul Orlat din apropierea Sibiului, unde va rămâne până în 1916. Ia cunoştinţă de creaţia lui Balzac, Flaubert, Zola, Dostoievski, Tolstoi, Gogol, Gorki, Andreev.

1912 – Lecturile Anna Karenina şi Doamna Bovary îl duc la elaborarea primului său roman, «Legea trupului», publicat în foileton în «Luceafarul» (nr. 1-32), apărut în volum în 1926. Este ales membru corespondent al Astrei.

1913 – Tot în «Luceafărul», apare romanul «Arhanghelii» (nr. 1 – 12, 15 – 16, 18 – 24), al cărui titlu i l-a inspirat romanul «Mont-Oriol» al lui Maupassant.

1914 – Romanul «Arhanghelii» apare în volum, la Editura «Luceafărul» din Sibiu.

1915 – În cursul verii, scrie al treilea roman, «Legea minţii – Povestea altei vieţi», la baza căruia stă concepţia etică creştină. Romanul a fost publicat în 1927.

1916 – După intrarea României în război, se refugiază la Râmnicu-Vâlcea, apoi în Moldova.

1918 – Spre sfârşitul anului se întoarce în Transilvania, întâi la Orlat, apoi la Sibiu, unde conduce ziarul «Piatra», scos de Consiliul dirigent.

1919 – Se stabileşte la Cluj, dedicându-se gazetăriei politice. Devine membru în Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român din Transilvania. De acum va deţine funcţii politice în Parlamentul României, apoi senator şi vicepreşedinte al Senatului. Este ales membru corespondent al Academiei Române.

1920-1922 Scoate într-un interval relativ scurt peste zece volume de schiţe, povestiri şi foiletoane: «Povestiri» (Sibiu, 1920), volum care cuprinde într-o primă versiune nuvela «Pascalierul»; «Popa Man» (Bucureşti, 1920), cuprinzând şi lunga nuvelă cu acest titlu; «Luncuşoara din Paresimi, nuvele» (Bucureşti, 1920); «Trăsurica verde, povestiri» (Bucureşti, 1921); «Robirea sufletului, povestiri» (Cluj, 1921); «O zi însemnată» («Biblioteca Căminul», 1921); «Chipuri de ceară» (Bucureşti, 1921); «Ceasuri de seară» (Bucureşti, 1921); «Zilele din urmă ale căpitanului Pârvu» (Bucureşti, 1921); «Scene» (Bucureşti, 1922); «Spaima» (Craiova, 1922).

Este ales preşedinte al Sindicatului presei române din Ardeal şi Banat.

1922-1930 – Îşi extinde colaborarea la un mare număr de reviste din întreaga ţară, publicând asiduu mai ales în «Adevărul literar şi artistic», «Cosânzeana», «Cele trei Crişuri», «Transilvania» (pe care o şi conduce), «Ramuri», «Viaţa românească» (unde apare, în 1931, în versiune revizuită, «Pascalierul»).

1925 – Apare volumul «Dezamăgire», conţinând şi nuvelele «Dura lex» şi «Aşa de singur!». Este ales membru activ al «Astrei».

1927 – Primeşte Premiul Naţional pentru proză.

1930 – Apare micul roman «Dolor. Zbuciumul lui Ilarie Bogdan». Apare, în «Biblioteca pentru toţi», volumul de povestiri «Stafia», cuprinzând şi lunga nuvelă cu acest titlu, versiunea iniţială a nuvelei «Jandarmul».

Devine preot şi protopop în Cluj.

1931 – Publică romanul «Biruinţa» şi încercarea satirică «Răbojul lui Sf. Petre».

1930-1937 – Publică în revistele ardelene: «Darul vremii», «Cluj», «Societatea de mâine», «Gând românesc», «Pagini literare», «Familia».

1938 – Apare romanul «Sectarii». Apare, în revista «Cuget clar», povestirea «Faraonii», o primă versiune a nuvelei de mai târziu.

1940 – Refugiat la Sibiu, rămâne aici până în 1945, când se reîntoarce la Cluj. Editura «Cartea românească» din Bucureşti îi tipăreşte volumul «Amintirile».

1941 – Publică, în nr. 12 al «Revistei Fundaţiilor», «Mărturisiri».

1942 – Apare romanul de factură autobiografică «Liceean… odinioară», reconstituire a vieţii de elev de la Blaj. Apar romanele «În pragul vieţii» şi «Domnişoara Ana».

1943 – În revista «Convorbiri literare», se încheie publicarea unui nou roman, «Vâltoarea», care apare şi în volum, în 1944.

O serie de lucrări rămân nepublicate: romanele «Frămantări», «Prăbuşirea» şi «Sfântul». Romanul «Prăpastia» este publicat ulterior în «Revista Fundaţiilor». Tot din aceasta perioada datează şi naraţiunea «Valurile, vânturile… » şi romanul «Strigoiul».

Fragmente din unele scrieri rămase în manuscris au apărut în cursul anilor 1957 şi 1962 în revistele «Steaua», «Gazeta literară» şi «Tribuna», cu prilejul sărbătoririi scriitorului la împlinirea a 75 şi, respectiv, 80 de ani de viaţă.

1954 – Apare, în «Biblioteca pentru toţi», prima culegere de reeditări din schiţele şi povestirile lui Agârbiceanu. Primeşte Ordinul Muncii, pentru merite deosebite în domeniul creaţiei literare.

1955 – Devine membru de onoare al Academiei la Secţia de ştiinţe istorice, ştiinţa limbii, literatură şi artă.

1956 – Apare la Editura Tineretului volumul «Din copilărie».

1957 – Publică volumul «Din munţi şi din câmpii, imagini din lumea vieţuitoarelor».

1959 – Apare volumul «File din cartea naturii».

1961 – Apare, la Editura Pentru Literatură, volumul de nuvele «Faraonii», cuprinzând cele patru mari nuvele ale scriitorului: «Faraonii», «Popa Man», «Jandarmul» şi «Pascalierul».

1962 – Este sărbătorit cu prilejul împlinirii vârstei de 80 de ani. Primeşte Ordinul Steaua Republicii clasa I. Începe publicarea seriei de «Opere», sub directa supraveghere a scriitorului. Studiul introductiv, aşezat în fruntea volumului I, e semnat de Mircea Zaciu.

1963 – La 28 mai se stinge din viaţă la Clinica Medicală din Cluj, în urma unui infarct miocardic. A fost înmormântat în cimitirul «Hajongard» din Cluj. Mormântul său a fost declarat monument istoric în anul 2012.

„Din brazdele de iarbă, din miriştea verde rămasă în urmă, pătrundea în văzduh, se împânzea deasupra luncilor un aer nou amărâu, cu un miros abia nuanţat de sânge. Tot mai multe brazde la distanţe egale se înlineau de-a lungul delniţelor…” – Ion Agârbiceanu în «File din cartea naturii», La coasă

„O săptămână de primăvară învie lumea” – Ion Agârbiceanu în «File din cartea naturii»

„Numai oamenii nu se înspăimântară de toanele iernii” – Ion Agârbiceanu în «File din cartea naturii»

„Soarele s-a ivit strălucitor de prospeţime, de tinereţe şi se înălţa biruitor în seninătatea cerului” – Ion Agârbiceanu în «File din cartea naturii»

„Vremea mirosea încă mereu a iarnă, văzduhul părea îmbâcsit cu praf fin de cenuşă. Oamenii purtau căciuli şi clicine peste pieptare, pogănicii – băieţii care mânau vitele pe brazdă – aveau buzele crăpate şi mâinile îngroşate, roşii ca racul, dar tot aveau inimă să pocnească din bici şi să strige vitelor pe nume” – Ion Agârbiceanu în «File din cartea naturii»

„O vreme a stat încordată lupta între iarnă şi primăvară – câteva zile. Poate deasupra văzduhului de cenuşă s-au tăiat în săbii, pentru că într-o bună dimineaţă sabia primăverii a despicat plumbul de sus, şi vânt cald de la miazăzi, cu mireasmă de verdeaţă a umplut lumea, fugărind norii cei încremeniţi parcă într-unul singur” – Ion Agârbiceanu în «File din cartea naturii»

«Autoportret»

Ca un savant din vremuri vechi
Îmi plimb prin cafenele mutra.
Am păr în nas și în urechi
Și aduc puțin cu
Brahmaputra.

Mi-e capul bleg și lătăreț,
Picioarele: două prăjine,
Și-un singur lucru am măreț
Și-mi pare foarte bine!

Deși sunt tont și fonf și slut
Și am o mască incoloră
De cimpazeu sau de mamut,
Toate femeile m-adoră.

De sunt urât și nătăfleț
Și n-am nici muschi, nici intestine,
Și-un singur lucru am măreț
Și-mi pare foarte bine!

Sunt mare cât un năpărstoc
Și poți să mă măsori cu cotul,
Din loje nu mai văd de loc
Și în tramvai mă pierd cu totul

Și așa cum sunt un fleculeț
Încât mă poți în palmă ține
Și-un singur lucru am măreț
Și-mi pare foarte bine!

(…)

poezie celebră de Ion Agârbiceanu din «Poezii», Editura Tineretului, 1967