Brecht Jonkers contrastează viziunea coezivă și bazată pe datorii asupra statului a Asiei cu deriva atomizată și individualistă a Occidentului, care ajunge în irelevanța birocratică.
Există o diferență fundamentală între atitudinea „europeană”, adică în esență liberală, și cea „asiatică” față de existența și rolul statului. Este o diviziune civilizațională care transcende dezbaterea ideologică tipică și evidențiază diferența clară dintre atitudinile individualiste „occidentale” față de cele colectiviste „orientale” față de societatea umană.
Simplificând excesiv o chestiune complexă, cred că este corect să afirm că Asia vede statul ca pe un instrument necesar în cele din urmă pentru a asigura (în mod ideal) justiția, coeziunea socială, ordinea și armonia. Occidentul, pe de altă parte, are o atitudine fundamental antagonistă și negativă față de existența statului ca atare, considerându-l, în cel mai bun caz, un rău necesar pentru a împiedica oamenii să se jefuiască și să se ucidă unii pe alții pe străzi. Ceea ce, întâmplător, se leagă de viziunea negativă și mizantropă fundamentală asupra naturii umane care stă la baza filosofiei occidentale moderne. Dar divaghez.
Statul occidental este încă, în esență, un „stat de pază de noapte” de model britanic/american care a apărut în secolul al XVIII-lea: un stat preocupat în principal (sau numai) de prevenirea violenței în sfera publică, de conservarea proprietății și de continuarea calmă a status quo-ului, indiferent de care este acesta. Intervenție minimă, legislație minimă și sprijin minim pentru oricine are nevoie.
Evident, lucrurile s-au schimbat semnificativ după cel de-al Doilea Război Mondial, odată cu adoptarea modelului statului social, realizat în principal pentru a împiedica revolta claselor muncitoare. Această schimbare a fost cauzată de doi factori principali: reprezentarea organizată a forței de muncă, care și-a cerut partea echitabilă după sacrificiile făcute în timpul celor două războaie mondiale, și „amenințarea iminentă a comunismului” din Est, care a prezentat un sistem alternativ ce ar putea atrage clasele muncitoare și le-ar putea îndepărta de continuarea susținerii modelului liberal, capitalist.
Schimbările de tip „guvern puternic” făcute după 1945 au fost erodată lent începând cu anii 1990, pe măsură ce modelul „neoliberal” (în realitate: capitalist de școală veche) a prins rădăcini adânc în societatea și mentalitatea occidentală. Margaret Thatcher a formulat succint această mentalitate când a spus: „… cine este societatea? Nu există așa ceva! Există bărbați și femei individuale și există familii”. Acest lucru nu a împiedicat-o în mod special să mobilizeze armata statului britanic împotriva Argentinei sau să-i lase pe republicanii irlandezi să moară de foame în celule de închisori deținute în mare parte de stat și finanțate din taxe.
În zilele noastre, unul dintre subiectele preferate ale discursului politic european este „nu este responsabilitatea guvernului”: nu este sarcina guvernului să ajute oamenii să găsească un loc de muncă, să asigure asistență medicală accesibilă, să creeze și să mențină numărul necesar de locuințe disponibile sau să se asigure că economia națională este cât de cât sustenabilă. De fapt, ne face să ne întrebăm care mai este rostul guvernului și de ce mai plătim impozite și suntem meniți să respectăm legile pentru un stat care oferă foarte puțin în schimb.
Pe scurt, aceasta este mentalitatea politică occidentală contemporană: oamenii sunt meniți să respecte legea, să plătească impozite și să se supună unei birocrații sufocante; dar, orice ai face, nu cere prea mult în schimb. Ești pe cont propriu pentru orice altceva. Și asta se întinde peste tot în lume, de la cel mai înfocat fundamentalist al pieței libere din Statele Unite până la liberalul scandinav și chiar ramura Partidului Laburist care flutură steagul roșu, fie de pe Insulele Britanice, fie de pe continentul european.
„Viziunea asiatică” este considerabil diferită în însăși esența sa. Legată de tradiții străvechi, cum ar fi Mandatul Cerului al Chinei și ideea unei societăți armonioase, așa cum se regăsește în textele confucianiste, statul este un pilon central în societate și istoria omenirii.
Mentalitatea tradițională asiatică, simplificând din nou lucrurile de dragul clarității, este în realitate o situație mai degrabă de tip quid pro quo decât ideea liberală occidentală. Da, statul cere și așteaptă ascultare și conformare într-o măsură considerabilă. Responsabilitatea colectivă purtată de fiecare individ este mult mai răspândită în Est decât în Occident. Societatea civilă și cetățenii individuali sunt așteptați să respecte tradițiile și regulile dictate de stat, religie și obiceiuri străvechi. Accentul occidental pus pe „trăiește-ți propriul adevăr” și „fii oricine vrei să fii” este străin societății tradiționale asiatice. Și aceste tradiții dăinuie dincolo de diviziunile tipice stânga/dreapta, eliminând decalajul dintre sisteme politice foarte diferite.
Contractul social în sistemul „statului asiatic” este destul de clar: populația trebuie să dea dovadă de evlavie filială și de respectarea legilor și tradițiilor, iar în schimb statul are o datorie foarte clară, aproape religioasă, de a asigura bunăstarea publică în cea mai mare măsură posibilă. Practic, să obțină cel mai mare beneficiu pentru cel mai mare număr posibil de oameni. Colectivul îl înlocuiește întotdeauna pe individ în chestiuni politice și sociale.
Din nou, această viziune tinde să înlocuiască ideologiile politice tipice. Este, desigur, evident că comuniști precum Mao Zedong și Kim Il Sung au tendințe colectiviste, dar merge mult dincolo de acestea. Fondatorul statului Singapore, foarte capitalist și în general pro-occidental, Lee Kuan Yew, a fost citat celebru afirmând că „ceea ce prețuiesc asiaticii poate să nu fie neapărat ceea ce prețuiesc americanii sau europenii. Occidentalii prețuiesc libertățile și libertățile individului. Ca asiatic cu origini culturale chineze, valorile mele sunt pentru un guvern onest, eficient și eficace”. Fostul prim-ministru malaezian Mahathir Mohammed a subliniat, de asemenea, în mod notabil „valorile asiatice” și o politică de „privire spre est” în timpul și după mandatul său la putere.
Statul în „sistemul asiatic”, în special în Asia de Est și de Sud-Est, are rolul de a reglementa, de a controla și de a asigura în cea mai mare măsură posibilă armonia și bunăstarea populației. Este posibil să nu fie un sistem „democratic” în sensul occidental al cuvântului, este adevărat. Dar democrația liberală nu este factorul decisiv în politica internațională, să fim serioși.
Și nu putem contesta faptul că funcționează. De la afirmațiile despre „tigrul asiatic” pe care chiar și mass-media occidentală le laudă în mod regulat, până la cea mai rapidă și mai amplă îmbunătățire a condițiilor de viață din istoria omenirii, care a avut loc în Republica Populară Chineză: „sistemul asiatic” funcționează în mod clar pentru Asia. Aceasta a dus la o situație pe care analistul și autorul indian Parag Khanna a descris-o în titlul cărții sale, «Viitorul este asiatic».
Dacă Occidentul dorește să joace vreun rol important în lumea multipolară prezentă și viitoare, poate ar trebui să citească câteva pagini din cărțile societăților antice din Asia. Atât istoria îndelungată, cât și evenimentele recente au dovedit tenacitatea, vivacitatea și sofisticarea pe termen lung ale acestor societăți construite în jurul bunăstării colective, a autorității clar definite, a tradiției și a pietății filiale. La urma urmei, Asia a fost punctul central al civilizației umane timp de secole; și după o pauză de doar două secole de dominație europeano-americană, a redevenit așa.
Preluare: multipolarpress.com / Autor: Adam Jonkers
