Considerat cel mai mare portretist român, Corneliu Baba a fost un „aristocrat al culturii”, așa cum îl numea Ștefan Câlția, este semnatarul unor opere perfect contemporane prin umanismul lor, care a influenţat generaţii de artişti români.
„Profesorul Baba a fost pentru noi un aristocrat al culturii, un om care în jurul lui lăsa un parfum, o linişte şi o dorinţă de a fi rafinat, de a fi frumos, de a călători prin această lume vertical”, spunea despre artist un urmaș demn al său, Ștefan Câlția.
„Când mă urc pe lădița mare și încep să lucrez la personajele compozițiilor mele, mă transform. Nu mă gândesc decât la lucruri care depășesc aceste mărunte griji de-a plăcea. Pictura mea nu trebuie să placă, ci să emoționeze pe valori mari plastice și umane”, spunea Corneliu Baba în «Confesiuni și Jurnale» (1965 – 1977).
Pictorul Corneliu Baba (1906 – 1997), unul dintre maeștrii școlii românești de pictură, discipol al lui Nicolae Tonitza (1886-1940), a avut un parcurs artistic atipic, marcat, pe de o parte de schimbarea regimului politic, care l-a surprins matur fiind, format în ambianța interbelică, iar pe de altă parte, de incapacitatea artistului de a se asocia unui stil artistic anume. Chiar el spune în «Însemnări» că s-a strecurat cu paleta în mână printre stilurile fiecărei epoci, că a fost considerat „anacronic” și depășit, dar că îi place să creadă că este „un apărător al ultimului cap de pod al picturii mari”.
Cine a fost Corneliu Baba
Corneliu Baba s-a născut la 18 noiembrie 1906, la Craiova, şi a murit pe 28 decembrie 1997, la Bucureşti. Pictorul român a fost cunoscut mai ales pentru portretele sale, dar şi pentru alte tipuri de tablouri şi ilustraţii de cărţi.
Aproape toate operele lui Corneliu Baba au rămas în România, aproape toate muzeele importante din ţară au măcar o operă de-a sa. Una dintre puţinele opere din afara României este tabloul impresionist numit «Frica», aflat la Muzeul Szepmuveszeti din Budapesta.
Opere
Printre cele mai importante opere ale sale se numără şi o serie de portrete care i-au determinat pe critici să îl compare cu Francisco Goya. Printre acestea se află portretul din 1952 al lui Mihail Sadoveanu (aflat la Muzeul de Artă Timişoara) şi portretul din 1957 al lui Krikor Z. Zambaccian (la Muzeul Zambaccian, tot în Bucureşti).
«Jucătorul de şah» este lucrarea cu care Corneliu Baba şi-a făcut debutul oficial la Salonul de Artă din Bucureşti din 1948.
Într-un colţ din atelierul artistului un bărbat în jur de cincizeci de ani stă aplecat, cu mâinile sprijinite pe genunchi, asupra unei table de şah. Atitudinea şi poziţia bărbatului redau concentrarea cu care analizează o mişcare în curs, probabil atacul unui cal negru asupra unui pion alb, două din cele şapte piese pe care le distingem pe colţul tablei de şah. Suntem intrigaţi de unghiul plonjant din care este redată aceasta. El se datorează poziţiei pictorului, partener invizibil al jucătorului. Pictorul are privilegiul de a se afla simultan înauntrul imaginii şi în afara ei, de a juca partida, dar şi de a o contempla asemenea nouă, privitorilor.
Cel mai important portretist
Îşi pregătea portretele, pe urmele maestrului său Rembrandt, printr-un un număr uriaş de schiţe ale mâinilor sau ochilor.
Aceasta artă a jocului de lumini, inspirată de la Rembrandt este preponderentă în tablourile care prezintă portretele altor personalitaţi cum ar fi Lucia Sturdza-Bulandra, George Enescu, Tudor Arghezi, Ion Irimescu (aflat la Muzeul de Artă «Ion Irimescu» din Fălticeni, judeţul Suceava).
În portretele sale, Corneliu Baba a acordat o atenţie deosebită mâinilor, ca element cheie în caracterizarea personalităţii umane, exact ca Rembrandt şi marii portretişti din şcoala olandeză.
Corneliu Baba și pasiunea pentru portret
Corneliu, Baba, cel mai mare portretist român, cu o operă vastă, păstrată azi în colecții personale și în aproape toate muzeele mari din țară, impresionează generații de privitori prin forța expresiei, contrastele puternice și personajele sale atemporale.
Cu o viață lungă și prolifică, artistul, născut în anul 1906 și plecat dintre noi în 1997, s-a confruntat cu două mari provocări: existența sa în istorie, între democrație, dictaturi și ideologii complet diferite, pe de o parte, și imposibilitatea încadrării într-un stil de pictură, pe de altă parte.
Unul dintre cei mai importanță pictori contemporani români, Ștefan Câlția, îl numea pe Corneliu Baba, pe bună dreptate, un „aristocrat al culturii”, având în vedere atât omul, cu formație intelectuală multiplă, de pictor, om de litere și violonist, cât și artistul, cu o forță remarcabilă pe pânză.
Atemporalitate într-un timp schimbător
Corneliu Baba este unul dintre maeștrii școlii românești de pictură, discipol al lui Nicolae Tonitza (1886-1940). A moștenit pasiunea și deprinde meșteșugul culorilor de la tatăl său, Gheorghe Baba, pictor post-impresionist și talentat peisagist. A studiat Literele și a învățat vioară cu un profesor particular. Adevărata vocație este însă cea de portretist. S-a format ca artist în perioada interbelică, apoi a fost martor al schimbărilor radicale pe care regimul comunist le-a adus cu el și al prigoanei elitelor culturale.
Cu toate acestea, pictura sa, considerată anacronică, exprimă un umanism profund, atemporal și o sensibilitate dureroasă. Deși aflat, cronologic, la secole distanță, Baba a fost asemănat adesea cu Rembrandt sau cu Goya.
Utilizarea clar-obscurului, a contrastelor puternice între lumini și umbre, dar și multe dintre personajele sale, încadrate prin vestimentație și decor în alte epoci dau impresia că privești o pictură clasică. În schimb, sentimentele umane sunt redate în profunzime, dincolo de timp, impresionând prin intensitate și ajungând la sufletul privitorului.
De la regi nebuni până la țărani odihnindu-se și oțelari care își pierd individualitatea
Corneliu Baba se face cunoscut publicului cu lucrarea «Jucătorul de șah», debutul său oficial la Salonul de Artă din București din 1948. Pictura înfățișează un bărbat matur în fața unei table de șah, din care este vizibilă o parte și câteva piese. Impresionează prin remarcabila redare a concentrării pregătirii următoarei mutări și reacția la dificultatea în care este pus jucătorul de mutarea adversarului. Poziția mâinilor pe genunchi, privirea spre tablă și seriozitatea expresiei lasă impresia unei atmosfere dense de tensiune, la care privitorul simte că ia parte, în același timp contemplând de la distanță, așa cum pictorul pare să fie aproape, implicat în scenă și să se detașeze în postura de observator.
Regii nebuni ai lui Baba sunt o temă recurentă în opera sa, apărând în posturilor lor degradante, îngenunchiați, depersonalizați, chinuiți de fantasmele propriilor boli și neputințe. Este un manifest social, universal al artistului împotriva oprimării de orice tip, a regimurilor dictatoriale, dedicat memoriei celor inocenți, victime ale nebuniei, megalomaniei, acceselor paranoice și complexelor de putere, așa cum însuși maestrul mărturisea.
Țărani odihnindu-se și familii de muncitori sunt surprinse în diferite cadre și posturi, cu accent pe trăiri, forme, lumini și expresii care răzbat dincolo de tușe, până la noi. În grupul de «Oțelari», fețele își pierd trăsăturile, rămâne oboseala, truda și hotărârea din postura corpului și poziția brațelor.
Corneliu Baba a surprins cu măiestrie expresiile, trăirile lăuntrice și rolul social al unor personalități precum George Enescu, Tudor Arghezi, Lucia Sturdza Bulandra sau Ion Irimescu. Se remarcă în toate picturile mâinile, element cheie în caracterizarea personajelor sale, asupra cărora insista cu numeroase schițe, asemenea unor iluștri predecesori, precum Rembrandt și alți portretiști ai școlii olandeze.
Reușind să capteze pe pânză nu doar trăsăturile fizice, ci și adâncimile emoționale și psihologice ale persoanelor pe care le-a pictat, Corneliu Baba rămâne în pictura românească ca portretist prin excelență, artist al complexității sentimentelor umane. Lucrările sale sunt extrem de expresive și captivante, iar impresia lor asupra privitorului deschide porți incomode în suflet și îndeamnă la reflecție asupra condiției umane.
