Sincer să fiu nu știu care sunt regulile pentru controale anti-doping, dar când câștigi două trofee de grand slam și mai joci alte trei finale, plus câteva semifinale și sferturi de finală, dintr-un foc ți se adună în carieră, numai la marile turnee, zeci de meciuri la care a trebuit să furnizezi probe și la care toți ochii erau pe tine. Cu toate acestea Simona Halep nu a fost prinsă niciodată cu ceva greșit, fiind greu de crezut că o echipă de români anonimi, cu care a lucrat până în 2022, avea atâtea „pile” pe la federațiile și forurile internaționale încât s-o scape pe asta de eventualele consecințe ale prinderii cu mâța-n sac, sau să utilizeze stimulente atât de „cutting edge” încât să nu fie detectate. Ce putea să-i dea unul pe care-l cheamă „Cercel” și să nu vadă ăia la testele anti-doping? Covrigi cu mac? Plăcintă cu iaurt? Borș de lobodă?…
E cu atât mai dezamăgitor să vezi o grămadă de jurnaliști, comentatori și simpli grăitori de opinii aproape juisând din cauză că marea noastră campioană e acum prinsă într-un scandal de dopaj de consecințele căruia, fără îndoială, va răspunde, și pe care va trebui să și le asume. Nu mai contează că scandalul a venit când cariera ei se îndrepta spre apus, și cea mai bună parte a ei rămăsese în urmă. Românașii noștri au o poftă deosebită de a împroșca totul cu rahat, inclusiv titlurile de grand slam și performanțele de dinainte de 2020. „Să moară și capra vecinului” este și va rămâne sportul național de care nu ne putem dezbăra.
Autor: Lucian Sârbu
Mâncăm exagerat de mult, bem exagerat de mult, ne văicărim exagerat de mult, ne lăudăm exagerat de mult.
Nu există un simț al măsurii.
Ori suntem cei mai buni, ori suntem cei mai răi. Ori suntem victorioșii istoriei, ori suntem victimele eterne ale istoriei.
Chestia asta merge și spre contemporaneitate.
La noi totul are conotații apocaliptice. Citeam acum un titlu despre cum Ciolacu ar fi ”ucis” (nici mai mult nici mai puțin) capitalismul românesc.
Însă adevărul este acela că tot timpul în istorie și în contemporaneitate, românii nu au fost nici eroi, nici victime. Au fost descurcăreți.
O carte cu adevărat onestă de istoria românilor, semnată de istorici români, ar trebui să se numească așa: ”Cum ne-am descurcat în istorie?”.
Autor: Bogdan Alexandru Duca
La sediul ONU din New York, preşedintele Klaus Iohannis a afirmat că, la jumătatea implementării Agendei 2030 pentru Dezvoltarea Durabilă, România şi-a atins deja 62% din ţintele naționale.
Globaliști din toate țările „strâns uniți în cuget și-n simțiri” se întrec în vederea realizării obiectivelor Agendei 2030 cu mult înainte de termenul limită. Nu pentru că simplii cetățeni ar muri de grija respectivei agende, ci din pricina faptului că reprezintă angajamente obligatorii asumate de politicienii noștri marionetă.
În primul rând trebuie subliniat că ONU acționează de mulți ani ca un soi de Guvern Mondial coordonat de cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate, fiecare cu drept de veto asupra oricărei rezoluții: SUA, Rusia, China, Marea Britanie și Franța. Așa cum OMS a dictat măsurile din pandemie pe partea de sănătate, ONU a încercat să fie relevantă în politică, la nivel global. Izbucnirea războiului din Ucraina și coalizarea statelor în curs de dezvoltare în jurul BRICS a diminuat din rolul și „prestanța” ONU. Însă Agenda 2030 nu a fost respinsă, în mod explicit, de niciuna dintre puterile emergente.
Chiar dacă au spus „pas” la cea mai recentă sesiune a Adunării Generale a ONU, președinții Putin și Xi și-au trimis delegațiile la New York pentru a discuta despre „Reconstruirea încrederii și relansarea solidarității globale: accelerarea acțiunii privind Agenda 2030 și Obiectivele sale de Dezvoltare Durabilă în scopul păcii, prosperității, progresului și sustenabilității pentru toți”.
La prima vedere, cele 17 obiective de dezvoltare durabilă ale Agendei 2030 (aka Agenda Soros) sunt cât se poate de lăudabile: 1) Fără sărăcie; 2) Foamete zero; 3) Sănătate și bunăstare; 4) Educație de calitate; 5) Egalitatea de gen; 6) Apă curată și salubritate; 7) Energie curată și la prețuri accesibile; 8.) Muncă decentă și creștere economică; 9) Industrie, inovare și infrastructură; 10) Reducerea inegalităților; 11) Orașe și comunități durabile; 12) Producție și consum responsabil; 13) Acțiuni în domeniul climei; 14) Protecția vieții subacvatice; 15) Gestionarea pădurilor, protecția biodiversității; 16) Pace, justiție și instituții puternice; 17) Parteneriate guvern-corporații-ONG-uri.
Pe lângă bla-bla-urile specifice limbajului diplomatic de lemn, Agenda 2030 (implementată și în România la foc automat) are câteva principale scopuri care rezultă suficient de transparent. Primul vizează înlocuirea combustibililor fosili în detrimentul statelor OPEC+ și trecerea la energia așa-zis verde, din care face parte și cea nucleară – vezi noua tehnologie cu reactoare de tip SMR, experimentată de americani undeva lângă Tîrgoviște. Al doilea scop vizează digitalizarea tranzacțiilor comerciale și restrângerea la maxim a folosirii bancnotelor clasice. Introducerea ideologiei „woke” vine la pachet cu Agenda globalistă dirijată de ONU, simultan cu întărirea instituțiilor de forță (servicii speciale, armată) și a parteneriatelor-cheie dintre guverne, corporații și ONG-uri (vezi întrunirile lui Klaus Schwab, la Davos).
Dacă BRICS+ reprezintă într-adevăr o alternativă la ONU, atunci cu siguranță Agenda 2030 este exact opusul a ceea ce ar trebui să urmărească state ca Rusia, China, India sau Brazilia. Și asta în pofida eventualelor beneficii economice pe care China le-ar avea o dată cu implementarea Agendei dirijată de ONU.
Ar fi timpul ca BRICS+ să afișeze vizibil propria cale conservatoare, care să pună accent pe suveranitate, pe schimburi comerciale reciproc avantajoase și pe globalizare economică, nicidecum politico-ideologică.
Dacă Agenda 2030 se va implementa cu aceleași entuziasm și în Noua Ordine Mondială schițată la Moscova și Beijing, atunci vom ști cu siguranță că alternativa multipolarității este aceeași Mărie, cu altă pălărie.
Autor: Adrian Onciu
Pe măsură ce Julian Assange continuă să lupte împotriva extrădării sale în Statele Unite pentru a fi urmărit în temeiul Legii privind spionajul, din ce în ce mai multe voci se ridică cerând încetarea persecuției sale. Vânat de administrația americană și aliații săi de mai bine de zece ani, Julian Assange a fost privat de toate libertățile sale personale și civice pentru a dezvălui amploarea atrocităților comise de Statele Unite în timpul războiului împotriva terorismului. De atunci, a devenit clar că intenția guvernului S.U.A. nu este doar de a-l reduce la tăcere, ci și de a transmite un mesaj avertizorilor și jurnaliştilor din întreaga lume cu privire la repercusiunile pe care potenţialii avertizori le riscă. Fostul ambasador britanic în Uzbekistan Craig Murray, care a fost concediat pentru că a dezvăluit utilizarea torturii de către C.I.A. acolo, se alătură Raportului Chris Hedges pentru a discuta despre ce înseamnă lupta lui Julian Assange pentru fiecare dintre noi.
Chris Hedges: Craig Murray, fostul ambasador britanic în Uzbekistan, a fost revocat din postul său după ce a făcut publicitatea utilizării pe scară largă a torturii de către guvernul uzbec și C.I.A. De atunci, el a devenit unul dintre cei mai importanți avocați pentru drepturile omului din Marea Britanie, un apărător ferm al lui Julian Assange și un susținător al independenței Scoției. Acoperirea sa asupra procesului fostului prim-ministru scoțian Alex Salman, care a fost achitat de acuzațiile de agresiune sexuală, a dus la acuzația lui de sfidare a instanței și condamnat la opt luni de închisoare. Această convingere extrem de discutabilă, din care Craig a executat jumătate, a schimbat majoritatea normelor legale. El a fost condamnat, potrivit susținătorilor săi, pentru a-l împiedica să depună mărturie în dosarul penal spaniol împotriva directorului global U.C. David Morales, care este urmărit penal pentru instalarea unui sistem de supraveghere în ambasada Ecuadorului unde Julian Assange și-a găsit refugiu, un sistem folosit pentru înregistrează comunicări privilegiate între Julian și avocații săi. Morales este suspectat că a efectuat această supraveghere în numele C.I.A. Murray a publicat unele dintre cele mai elocvente și elocvente rapoarte despre audierile de extrădare ale lui Julian și a fost unul dintre o jumătate de duzină de invitați, inclusiv eu, la nunta lui Julian și Stella la închisoarea Belmarsh în martie 2022. Autoritățile închisorii au refuzat intrarea lui Craig, pe baza a ceea ce Ministerul Regatului Unit al Justiției a spus că sunt probleme de securitate și mie să particip la ceremonie. Craig Murray mi se alătură pentru a discuta despre ce se întâmplă cu Julian Assange și despre erodarea rapidă a drepturilor noastre democratice fundamentale. Pentru început, Craig, am citit toate rapoartele tale despre proces, care sunt atât elocvente, cât și strălucitoare. Aceasta este cea mai bună acoperire pe care am avut-o de la audieri. Dar aș dori să ne informați despre stadiul problemei în prezent.
Craig Murray: Da. Procedurile legale au fost extraordinar de complicate după primele audieri ale magistratului care a decis că Julian nu poate fi extrădat, în principal din motive de sănătate, din cauza condițiilor de detenție din închisorile americane. Statele Unite au făcut apel la acest verdict. Înalta Curte a acceptat apelul Statelor Unite pe motive extraordinar de limită, pe baza unei note diplomatice care dă anumite garanții condiționate și pe baza comportamentului viitor al lui Julian. Și, desigur, guvernul S.U.A. are o istorie în care nu a onorat aceste garanții. În plus, aceste garanții ar fi putut fi oferite la momentul audierii inițiale, ceea ce nu a fost cazul.
Chris Hedges: Nu cred că aceste garanții au vreo valoare legală.
Craig Murray: Nu au valoare legală. Și, după cum am spus, sunt supuse unor condiții. Ei afirmă că pot fi modificați în viitor.
Chris Hedges: Pe baza comportamentului său…
Craig Murray: Exact, în funcție de comportamentul lui, dintre care ei vor fi singurii judecători.
Chris Hedges: Sigur.
Craig Murray: Ceea ce nu va implica alte proceduri legale. Vor decide că va merge într-o închisoare supermax pentru că nu le place felul în care vorbește cu gardienii sau vreo scuză ca asta. Acest lucru este total lipsit de sens. Având în vedere că Statele Unite au câștigat acest recurs pentru ca Julian să poată fi extrădat, a venit rândul lui Julian să facă recurs pe toate punctele pe care le pierduse în timpul extrădării inițiale. Acestea includ Primul Amendament, libertatea de exprimare, evident, și faptul că tratatul de extrădare în temeiul căruia este extrădat prevede că nu poate exista extrădare politică și că este în mod clar o chestiune foarte politică, precum și alte câteva altele importante. motive. Această contestație a fost depusă. Nu s-a întâmplat nimic timp de un an. Acest recurs este un document extraordinar. Îl puteți găsi pe site-ul meu, „Craig Murray.org.uk”. Am publicat tot documentul de contestație și este un document extraordinar. Acesta este un argument juridic incredibil. Și unele dintre lucrurile expuse, cum ar fi faptul că martorul american cheie pentru acuzații a fost un islandez plătit pentru mărturia lui. Este un pedofil condamnat și un fraudator. De atunci a spus că a mințit și a făcut-o doar pentru bani. Și acesta este doar un exemplu de ceea ce găsim în fișier.
Documentatia nu este deloc seacă, documentatie tehnica legală. Merită să verifici apelul lui Julian. Această contestație are o lungime de 150 de pagini, plus documentele însoțitoare. Și timp de un an, nu s-a întâmplat nimic. Apoi, în urmă cu două sau trei luni, a fost aruncat în trei pagini A4 la două spații, în care domnul judecător Swift a spus că nu există argumente juridice, niciun argument juridic coerent în aceste 150 de pagini și că nu a urmat nicio formă recunoscută de pledoarie și a fost total respins. Acest apel a fost scris de unii dintre cei mai importanți avocați din lume. A fost supravegheat și scris de Gareth Pierce, care este, în opinia mea, cel mai mare avocat în viață pentru drepturile omului. Au văzut filmul In the Name of the Father, cu Daniel Day-Lewis. Gareth este avocatul, interpretat în film de Emma Thompson. Ea este avocata care i-a eliberat pe toți cei acuzați de guvernul britanic că sunt membri ai Armatei Republicane Irlandeze și teroriști. Și nu au fost, toți au fost prinși în capcană. Gareth i-a scos afară. Ea a câștigat multe cazuri importante. Se bucură de un respect enorm în întreaga lume și acest judecător, care nu este nimeni, spune că pledoaria ei, care nu urmează nicio formă cunoscută de pledoarie, sunt invalide. Este absolut incredibil.
Chris Hedges: Este adevărat că acest judecător a fost procuror pentru Departamentul Apărării? El a servit intereselor guvernului britanic și, în esență, asta i-a adus slujba. Este corect ?
Craig Murray: Exact. A fost procuror superior al serviciului de securitate, specializat în cazurile serviciului de securitate. El a declarat public că serviciile de securitate sunt clienții săi preferați, pentru că sunt organizați, strălucitori și convingător, el este un instrument al serviciilor de securitate și de aceea i s-a dat acest loc de muncă. Prin urmare, în mod normal există un drept de apel.
Chris Hedges: Permiteți-mi să vă întrerup pentru că este puțin diferit de sistemul american și am încercat să mă familiarizez cu sistemul juridic britanic. Acesta este un recurs la un complet de doi judecători, la fel ca curtea noastră de apel. În recurs se arată că judecătorul nu a avut suficiente motive pentru a lua această decizie. Este în principiu corect?
Craig Murray: Așa este. În acea etapă, apelul era la Înalta Curte, iar acum este un recurs la Curtea de Apel. Din punct de vedere fizic, este același loc, dar domnul judecător Swift nu va fi afectat. Recursul este acum în fața unui complet de doi judecători, este o contestație pentru dreptul de a continua recursul. Acesta nu este un recurs pentru anularea întregii hotărâri. Dl judecător Swift, în hotărârea sa, respingând cu dispreț întregul caz și nici măcar neobosindu-se să răspundă la niciunul dintre argumente, a spus că acest recurs ar trebui limitat la 20 de pagini A4 și ar fi programat ca un apel de 30 de minute. Nu sunt 30 de minute pentru apărare. Aceasta este 30 de minute pentru întreaga audiență. Prin urmare, aceasta este în mod clar o procedură sumară care vizează închiderea ultimei căi de recurs. Toate acestea sunt extraordinare. Practic nu există caracteristici ale procesului echitabil, dar acest lucru a fost cazul pe tot parcursul.
Unul dintre lucrurile la care am asistat în timpul audierilor timpurii de extrădare a fost că atunci când au fost depuse moțiuni de procedură, de exemplu pentru a stabili dacă anumite probe sunt admisibile, apărarea s-a ridicat și a explica de ce trebuie să fie probele. Procuratura a luat apoi tribună și a explicat de ce probele nu ar trebui să fie admisibile, apoi judecătorul a luat decizia. Dar judecătorul a intrat în instanță, iar galeria publică este deasupra judecătorului: așa că ești plasat deasupra judecătorului, îl poți vedea de sus. Și am văzut, sunt 100% sigur, că judecătorul a venit în instanță cu decizia ei deja scrisă înainte de a asculta argumentele și a stat acolo aproape făcându-se că ascultă argumentele apărării și ale acuzării. Apoi pur și simplu și-a citit decizia.
Chris Hedges: Este ca Regina inimilor din Alice în Țara Minunilor, care dă verdictul înainte de a asculta sentința.
Craig Murray: Destul de Exact. Este atât de practic. Am prezumții puternice că nu judecătorul a fost cel care a scris această decizie.
Chris Hedges: Și înainte de a continua, tu și cu mine am acoperit aceste audieri… Le-ați acoperit mai pe larg decât mine, dar le-am acoperit și eu și am fost la Londra pentru unele audieri. La cel mai elementar nivel, încălcarea secretului profesional, UC Global înregistrând întâlnirile dintre Julian și avocații săi, într-un tribunal britanic, ca și într-o instanță americană, ar trebui să aibă ca rezultat invalidarea procesului…
Craig Murray: În orice democrație din lume, dacă serviciile voastre de informații ar înregistra consultările avocat-client, cazul ar fi aruncat. Ceea ce susțin americanii în instanță, și pe care guvernul și judecătorul britanic l-au acceptat, este că CIA, după ce a înregistrat toate documentele, nu a făcut nimic cu ele. Ea nu le-ar fi transmis nimănui, nici Departamentului de Justiție sau oricui altcineva din guvernul SUA. Dacă ar fi adevărat – și nu cred pentru o clipă – dar dacă aș fi un contribuabil american, aș vrea să știu de ce CIA face toate aceste probleme și cheltuiește atât de mulți bani pentru a obține înregistrări secrete și… si nu face nimic in privinta asta. Cum poate fi adevărat? Acest lucru nu are absolut niciun sens și orice judecător ar bate joc de acest argument. Parcă aș spune că, bine, am jefuit banca de la colț, dar nu o să cheltuiesc banii, îi țin în dulap. Deci nu contează. Acest lucru este complet ridicol. Faptul că această decizie a fost acceptată este una dintre multele decizii extraordinare luate în acest caz și, sincer să fiu, m-a dezamăgit. Încă mai credeam puțin în justiție. Am crezut că în democrațiile occidentale, procedurile sunt datorate și există un anumit grad de corectitudine. Astăzi, nu mai cred deloc. Am ajuns la concluzia că aceasta este o șaradă și o aparență de procedură și că marile puteri din culise sunt cele care dictează ce se întâmplă în marile cazuri ale justiției.
Chris Hedges: Și ai luat trei luni de închisoare pentru a te convinge de acest aspect.
Craig Murray: [Râde] Și a fost nevoie de șase luni de închisoare pentru a ne obișnui.
Chris Hedges: Dar acest recurs este ultima soluție disponibilă în cadrul sistemului juridic britanic. Dacă am înțeles bine, acum trei luni, nu a existat un termen de șase săptămâni pentru a lua o decizie în șase săptămâni?
Craig Murray: Ei bine, apărarea a avut șase săptămâni pentru a-și trimite cele 20 de pagini. Am crezut că asta însemna că lucrurile vor fi rezolvate foarte repede, dar totul este teribil de arbitrar. După depunerea primei contestații, a trecut fără nicio justificare un an, mai mult de un an. Și apoi, un răspuns de trei pagini. Nu este nevoie de un an pentru a scrie un răspuns de trei pagini. Uneori se simte ca procedura este o pedeapsă și că sunt foarte fericiți că îl au pe Julian închis într-o închisoare de maximă securitate, în poziții groaznice și că îl ucid încet. Deci nu se grăbesc. Uneori se simte că totul este procesat în mod deliberat cât mai lent posibil.
Chris Hedges: Ei bine, așa a numit Nils Melzer, fostul raportor special al ONU pentru tortură, o execuție cu încetinitorul, în propriile sale cuvinte.
Craig Murray: Și după cum știți, m-au băgat în închisoare. Și sunt convins că nu a avut nicio legătură cu articolele pe care le-am publicat despre procesul lui Alex Salman. Asta a fost scuza.
Chris Hedges: Sigur.
Craig Murray: A fost din cauza apărării și a prieteniei mele cu Julian. De aceea m-au băgat în închisoare. Eram într-o celulă, celula mea avea 3,5 x 2,5 metri, ceea ce este puțin mai mare decât celula lui Julian și am fost ținut în izolare 23 de ore pe zi, uneori 23,5 ore pe zi timp de patru luni. Și este extrem de dificil, extrem de dificil. Dar știam că, când am plecat, aveam un termen limită. Fiind încarcerat în aceste condiții, așa cum a fost Julian ani și ani, neștiind dacă se va opri vreodată, neștiind dacă vei fi lăsat în viață, ca să nu mai spun că nu ai o dată de încheiere, nu îmi pot imagina cât de copleșitor din punct de vedere psihologic este asta. poate fi.
Chris Hedges: Am auzit o mărturie foarte tulburătoare la audiere despre starea lui psihologică, pe care Baraitser, spre meritul său, le-a transmis judecătorului.
Craig Murray: Da, asta a făcut ea.
Chris Hedges: Ea a ținut cont de asta. A petrecut patru ani în această închisoare de înaltă securitate din Londra, Belmarsh, apoi șapte ani în ambasadă.
Craig Murray: Ceea ce se întâmplă este incredibil. E editor, pentru numele lui Dumnezeu. Nici măcar el însuși nu este un avertizor.
Chris Hedges: Spre deosebire de Ellsberg, oamenii uită că Ellsberg a furat documentele.
Craig Murray: Da, exact.
Chris Hedges: Julian le-a publicat. Nu le-a furat.
Craig Murray: Da. Este absolut corect. Și când eu însumi am tras un semnal de alarmă, Financial Times a publicat informația.
Chris Hedges: Despre site-urile negre?
Craig Murray: Pe site-urile negre, retrocedări extraordinare. Da, chiar mă așteptam să ajung la închisoare în acel moment. Mi-am spus: „Sunt avertizor, am făcut asta din motive morale și sunt gata să intru la închisoare pentru asta. Trebuie să punem capăt acestui program de retrocedări extraordinare. Dacă înseamnă că trebuie să merg la închisoare, sunt dispus să o fac”. Aș fi fost surprins dacă redactorul-șef al Financial Times ar fi fost închis pentru publicarea de informații. Nu așa funcționează sistemul: denunțătorul este cel care își asumă responsabilitatea morală. Julian este un editor și este închis cu cei mai răi teroriști din Europa ținuți în această unitate de înaltă securitate. Pentru ce ? Este uluitor. Uită-te la mine. Sunt un bătrân care scrie și am fost ținut în izolare timp de patru luni. De ce eu, de ce Julian, de ce suntem atât de periculoși încât trebuie să fim închiși în aceleași condiții ca ucigașii în serie?
Chris Hedges: Ei bine, pentru că expuneți adevăruri, adevăruri foarte tulburătoare despre realitatea sistemelor în care trăim. Ai dreptate, este doar o fațadă democratică, dar nu mai are nimic democratic ca Republica Romană. Deci, odată ce această audiere cu doi judecători s-a încheiat și, probabil, vor respinge recursul, ce se întâmplă în continuare?
Craig Murray: În viitorul imediat, avocații lui Julian vor încerca să meargă la Curtea Europeană de la Strasbourg…
Chris Hedges: Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Craig Murray: Curtea Europeană a Drepturilor Omului să facă recurs și să obțină renunțarea la extrădare, în așteptarea recursului. Teama este că Julian va fi extrădat instantaneu și că guvernul nu va aștepta avizul Curții Europene.
Chris Hedges: Vă rog, le puteți explica ascultătorilor din SUA ce este Curtea Europeană și ce jurisdicție are în Regatul Unit.
Craig Murray: Da, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu este un organ al Uniunii Europene. Este un organ al Consiliului Europei. Are jurisdicție în temeiul Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează drepturile fundamentale ale omului și, prin urmare, are jurisdicție obligatorie din punct de vedere juridic asupra încălcărilor drepturilor omului în orice stat membru al tratatului. Prin urmare, are jurisdicție obligatorie din punct de vedere juridic și este recunoscută ca atare, în mod normal, de către guvernul britanic. Dar în actualul guvern conservator britanic se ridică voci foarte puternice, care dorește să părăsească Convenția privind drepturile omului. Dar deocamdată, nu este cazul. Regatul Unit încă face parte din acest sistem. Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are autoritate obligatorie din punct de vedere juridic asupra guvernului Regatului Unit, numai în chestiunile care încalcă drepturile omului.
Chris Hedges: Și dacă îl extrădă, în esență vor fi anulat acest proces, iar teama este că, desigur, serviciile de securitate vor ști din timp despre această decizie. El va ajunge pe asfalt, transportat cu naveta, sedat, cu scutece și glugă sau ceva de genul, și va lua un zbor CIA către Washington. Vreau să vorbesc despre posibilitatea ca acest lucru să se întâmple. Cu siguranță este posibil. Ceea ce trebuie să facem aici, și știu că asta face parte din motivul pentru care ești în Statele Unite, este să ne pregătim pentru acea eventualitate. Veți încerca să acoperiți audierile și procesul aici, așa cum ați făcut în Marea Britanie, dar să vorbim despre ce vom face dacă se va întâmpla acest eveniment.
Craig Murray: Da. Primul lucru de spus este că dacă se va întâmpla, în ziua în care se va întâmpla, va fi știrea zilei în lume. Așa că trebuie să ne pregătim. Trebuie să știm cine, din mișcarea Assange sau din echipa sa de apărare, va fi purtătorul de cuvânt, care va vorbi cu toate marile agenții de presă. Trebuie să ne ocupăm de istoria din prima zi. Pentru că, dacă te trezești cu trolei – și știm care va fi cursul lor de acțiune – ei vor publica fiecare minciună imaginabilă. Vor publica toate aceste minciuni despre oameni despre care se presupune că ar fi fost uciși din cauza WikiLeaks, despre securitatea americană fiind pusă în pericol… știm deja toată propaganda pe care vor încerca să o reverse peste undele – Așa că trebuie să fim pregătiți și să avem cap începe.înaintați pentru a afla cine dintre noi va fi propus pentru interviuri, cine va acționa proactiv în mass-media, și nu numai în mediile alternative de genul acesta, ci și în așa-numitele mass-media mainstream, astfel încât să difuzeze „istoria”. Prin urmare, trebuie să luăm aceste măsuri. Și apoi sunt toate aspectele practice. Mulți membri ai familiei lui Julian vor trebui să vină să-l susțină. Va trebui să știm imediat cum să-i aducem, unde să-i ducem, unde vor fi cazați. În acea zi, activiștii vor trebui să fie pregătiți să iasă și să înceapă să protesteze în Statele Unite. Un alt lucru în care cred cu adevărat: în turneul pe care îl fac în prezent în Statele Unite, m-am întâlnit cu activiști și această bază de activiști foarte experimentați și extrem de impresionanți care sunt interesați de afacerea Assange este enormă, dar există nu este încă o scânteie reală. În ziua în care va fi extrădat, presa, precum „Washington Post” și „New York Times”, va publica editoriale care spun că acest lucru nu ar trebui să se întâmple. Publicul va fi atunci mult mai conștient de ceea ce se întâmplă și ce se află în spatele lui. Și cred că atunci când va veni acea zi, mulți oameni vor fi pregătiți să ia măsuri. Încă trebuie să știe ce să facă. Trebuie să știm, în fiecare oraș și oraș din Statele Unite, unde va avea loc un protest în ziua în care va ajunge, unde ar trebui să meargă oamenii și la ce oră ar trebui să facă acest lucru. Trebuie să începem să ne pregătim pentru această organizație de activism de bază.
Chris Hedges: L-am vizitat pe Julian cu prietenul meu Michael Radner, care era avocatul lui Julian. L-am pierdut pe Michael în urmă cu câțiva ani, un mare avocat pentru drepturile civile care a fondat Centrul pentru Drepturi Constituționale. Dar îmi amintesc că Michael mi-a spus că pentru a urmări aceste cazuri – și a primit reprezentare legală, de exemplu, pentru prizonierii de la Guantanamo – ai nevoie de oameni pe străzi. Acest lucru este extrem de important. Și vorbește despre munca lui în sala de judecată, despre oamenii care erau afară – și poate că ați fost în sala de judecată când eram eu la Londra – cu Baraitser, judecătorul, plângându-se la un moment dat că era zgomot în afara sălii de judecată.
Craig Murray: Da. Este absolut corect. Vom avea nevoie de oameni în cadrul instanței. Și bineînțeles, nu știm încă exact când… Vor fi toate demersurile procesuale în prealabil, iar cererile depuse etc., înainte de a începe însăși instanța, procesul propriu-zis. Dar, în fiecare etapă, este foarte important să avem oameni disponibili, prezenți în sala de judecată și în exterior.
Chris Hedges: Dar argumentul că Biden nu vrea să se ocupe de această problemă? Alegerile prezidențiale vor fi foarte aproape. El este gât și gât cu Trump. Să vorbim, de asemenea, despre speculația că ar putea exista un acord de acuzare și că Julian ar putea fi trimis în Australia. Este un cetățean australian, desigur.
Craig Murray: În primul rând, uneori mă întreb dacă guvernul american realizează imaginea pe care o reflectă asupra lumii exterioare. Aici avem un guvern al cărui principal adversar politic – și eu nu sunt un fan – este Donald Trump. Nu sunt un fan al lui, dar este principalul său adversar politic. Și încearcă să-l bage în închisoare ca să nu poată participa la alegeri. Ce crede restul lumii? Ce acuzați constant Rusia că face? De ce acuzați în mod constant alte națiuni? Cum afectează acest lucru poziția Statelor Unite? Urmează alegeri prezidențiale, așa că tipul care conduce la sondaje, să-l bagăm la închisoare ca să nu poată candida. Și dacă, în același timp, încerci să-l bagi în închisoare pe cel mai faimos editor din lume, ce mesaj transmite asta lumii? Acesta este mesajul că sunteți doar o democrație falsă și că palmaresul în drepturile omului nu este mai bun decât cel al Chinei, Rusiei sau oricărei alte țări, pe care o criticați constant. Deci administrația Biden ar fi nebună să-l aducă pe Julian aici și să-l extrădeze. Nu pot înțelege cum nu văd cât de periculos este ceea ce fac în ceea ce privește libertatea de exprimare în întreaga lume și cum simt oamenii despre represiune și cenzură din întreaga lume.
Chris Hedges: Pentru că este condus de C.I.A. C.I.A. care, odată cu afacerea Vault 7, a dezvăluit instrumentele de hacking pe care C.I.A. le-a inclus în telefoanele sau televizoarele noastre, și chiar în mașinile noastre. Și atunci, desigur, Trump a anunțat procedura de extrădare. Anterior, președintele Obama a folosit Legea Spionajului împotriva avertizorilor, dar nu a folosit-o împotriva jurnaliștilor. Trump a ridicat antea cerând utilizarea Legii de spionaj pentru extrădarea unui jurnalist. Dar, după părerea mea, nu le pasă de aspect. Vor să trimită un mesaj. Indiferent de naționalitatea ta, indiferent unde te afli. „WikiLeaks” nu este o publicație cu sediul în S.U.A. Dacă divulgați informațiile despre care Julian și „WikiLeaks” le-au scurs, vom veni în căutarea dvs. Nu acesta este mesajul?
Craig Murray: Absolut. Și, din nou, este surprinzător că ei nu văd pericolele revendicării acestei competențe universale. Statele Unite nu vor mai fi cea mai puternică țară din lume, probabil că nu mai sunt. Și China devine din ce în ce mai puternică. Ce vor spune când chinezii vor începe să aresteze jurnaliştii americani pentru că au publicat remarci derogatorii despre China, deşi nu au pus niciodată piciorul în China? Această pretenție de jurisdicție universală este extraordinară. Și ceea ce este și mai extraordinar este că ei pretind jurisdicție universală și își aroga dreptul de a-l pune pe Julian sub jurisdicția lor pentru că a publicat secrete americane, deși nu este american și că nu a fost în America. Și, în același timp, în timp ce susțin asta, susțin că el nu are drepturi de Primul Amendament pentru că este australian. Combinația dintre jurisdicția lor, toate îndatoririle care vin odată cu ea, dar niciunul dintre drepturi pentru că nu ești unul dintre cetățenii lor, este incredibil de pernicioasă. Acest lucru este atât de ilogic și vicios. De fapt, multă vreme, nu mi-a venit să cred. Am crezut că a fost Pompeo până când Curtea Supremă a decis acum aproximativ doi ani în cazul U.S.A.I.D. Guvernul Statelor Unite responsabil pentru dezvoltarea economică globală și asistența umanitară] către agențiile de dezvoltare de peste mări. În esență, Curtea a declarat că persoanele care primesc asistență U.S.A.I.D. în străinătate nu au un drept de Primul Amendament și că una dintre condițiile pentru a primi asistență ar putea include să nu spună anumite lucruri. Dacă veți citi hotărârea, veți vedea că ea precizează că drepturile Primului Amendament nu pot fi extinse persoanelor care nu sunt cetățeni americani pentru că altfel ar trebui să se aplice cetățenilor de peste mări, susținuți de armata americană.
Chris Hedges: Aș dori să închei cu zvonurile australiene. Ambasadorul Caroline Kennedy a spus că ar putea lua în considerare un acord de pledoarie. Nu cred deloc. Acesta este doar fum și oglinzi, dar mă întrebam ce crezi.
Craig Murray: Aceasta este o încercare de a calma opinia publică australiană. Opinia publică australiană este extrem de puternică. Peste 80% dintre australieni doresc ca Julian să fie eliberat și să se permită să se întoarcă acasă în Australia. Blinken, trecând prin Australia, a făcut declarații foarte ostile și nediplomatice într-un moment în care Australia autorizează Statele Unite să instaleze acolo arme nucleare în baza acordului AUKUS. Afirmația lui Caroline Kennedy este o minciună, sincer. Nu a existat nicio abordare din partea Departamentului de Justiție sau a Departamentului de Stat pentru vreo soluționare. Aceasta este vitrine pentru a încerca să distragă atenția publicului australian. Caroline Kennedy a mințit publicul australian. E la fel de simplu.
Barbie, filmul care a făcut mare vâlvă a declanșat o adevărată isterie printre adulți. Dar Barbie este mai mult decât o marcă de păpuși sau un film care a făcut un miliard și jumătate de dolari.
Deși prezentat drept „comedie fantasy”, filmul nu este nici una, nici alta și în niciun caz nu este un film destinat copiilor.
Întru urmărirea politicilor de incluziune sociala, în narațiunea peliculei avem prezente personaje care seamănă izbitor cu genul de oameni pe care îi vedem la manifestările destinate afirmării publice a noilor genuri sexuale.
Comunitatea lgbtq+ a fost absolut încântată că în distribuție rolul doctoriței este jucat de o persoană transexuală, actrița Hari Nef având la naștere numele Harry Jacob Nef.
Un alt punct al agendei bifat cu succes este apariția lui Alan, personaj care a extaziat toată lumea bună. Deși nu se afirmă direct, Alan a fost perceput drept un personaj aparținând genului fluid. Alan este prezentat ca fiind deranjat și strivit de masculinitatea lui Ken, Alan fiind o ființă foarte empatică, săritoare și de nădejde. Mesajul subliminal este clar: persoanele cis (adică cei care nu simt că s-ar fi născut în corpuri greșite) au și provoacă probleme, iar cei care se identifică cu Alan sunt cei care păstrează echilibrul lucrurilor și rezolvă ce strică cuplurile +/-.
Au apărut și modele noi de păpuși Barbie menite să-i învețe de la cea mai fragedă vârstă pe copii lucruri importante, precum ce înseamnă să fii trans (prin modelul de barbie reprezentat de personalitatea TV transexuală, extrem de promovată și de mare succes, Laverne Cox) și ce înseamnă să fii femeie cu barbă – a apărut modelul inspirat de Harnaam Kaur, un speaker motivațional cu mare priză la publicul care altădată mergea la spectacole de circ, care a reușit în carieră pe barba ei la propriu – este femeie născută femeie, dar suferă de hirsutism. Aceste două noi modele de păpuși îi învață pe copii ce succes pot avea ca persoane care nu se conformează mentalităților învechite și că sexul este doar un concept, un construct social artificial creat, nicidecum o realitate biologică incontestabilă. Și că este ok să ridici degetul mijlociu celor pe care îți dorești să îi sfidezi.
Interesant este și faptul că modelul femeii cu barbă poartă cu mândrie două coarne pe cap – oare ce anume ar trebui să înțeleagă copiii din asta?!
Pe lângă Barbie cea bărboasă și încornorată (la propriu), noile modele de Barbie prezintă spre acceptare și gratulare și modele care duc cu gândul direct la travesti – cele mai noi și mai „wow!” modele vin păroase. Barbie cea feminină este plină de testosteron tradus printr-o cantitate de păr pe corp caracteristică eminamente masculină. Dar inconvenientul este ușor de eliminat cu un aparat de ras care a fost inclus în pachetul destinat copiilor.
În același timp, presa de profil promovează persoane care afirmă că au cheltuit 200.000 USD pentru tranziția de la statutul de bărbat, la cel de bimbo-barbie.
Prin toate modalitățile, copiilor li se explică că toate aceste lucruri sunt absolut normale, pe principiul plus cu plus dă plus, iar minus cu minus dă tot plus.
Însă plus pentru cine și în ce scop?!
Pe când vor apărea și păpușile Barbie cu kit de vaccinare anticovid inclus?!
Autor: Diana Maria
Dacă NATO ar fi fost desființată după încheierea Războiului Rece, milioane de morți ar fi fost și astăzi în viață.
Îl cunoaștem cu toții pe baronul Hastings Lionel Ismay (primul secretar general al NATO) vorbind despre semnificația și scopul NATO după crearea sa în 1949: „Pentru a ține Uniunea Sovietică afară, americanii trebuie să intre și germanii să fie la pământ”. Cuvintele sale explică unele lucruri, dar nu totul. NATO a fost și este în primul rând un înlocuitor/guvernator pentru SUA – în trecut în Europa, acum la nivel global. Oficial, misiunea NATO a fost doar de a proteja Occidentul de o putere militară numită Uniunea Sovietică (mai târziu împotriva Pactului de la Varșovia).
NATO este instrumentul de dominație al Americii pentru a-i oprima pe europeni. Pe toți europenii. Și așa cum englezii nu au putut odată să se descurce singuri în India și, prin urmare, s-au folosit de indieni pentru a-i oprima și controla, tot așa americanii din Europa o fac cu europenii. Cu ajutorul NATO. Din nefericire, acesta nu este încă întregul adevăr: NATO a fost creat nu doar pentru a oprima Europa, ci și pentru a o distruge. O Europă unită, o Europă unită în pace, ar domina lumea din punct de vedere cultural și economic. În niciun caz nu ar trebui să se întâmple acest lucru. La urma urmei, americanii și-au ales singuri frumoasa sarcină. Veți înțelege lumea doar atunci când veți ajunge la următoarea constatare: rușii nu au vrut un conflict între Est și Vest. Conflictul dintre Est și Vest este o invenție a Statelor Unite ale Americii.
După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, exista o mare probabilitate ca Europa să fie condusă de guverne socialiste și comuniste. În Italia, Franța și Grecia, comuniștii au format cele mai puternice partide. Chiar și în Germania, s-a prezis chiar că SPD va câștiga primele alegeri. Lucru pe care americanii au știut cum să îl prevină. Adenauer, cu „uniunea” sa în coaliții, a guvernat din 1949 până în 1963 ca un guvernator american extrem de fiabil în Germania. Americanii nu au cucerit Europa pentru a o pierde în favoarea socialiștilor și comuniștilor. Așa că nu au avut de ales decât să influențeze alegerile astfel încât partidele care le plăceau să conducă Europa.
În acest scop, au înființat armata secretă Gladio, o organizație teroristă care a comis crime „neintenționate”, iar apoi au dat vina mai ales pe comuniști. Abia pe 24 octombrie 1990 existența Gladio a devenit publică, atunci când premierul italian Giulio Andreotti a dezvăluit secretul în Parlament, arătând că Gladio a comis crime, asasinate de toate felurile, război psihologic și operațiuni cu steaguri false. Ulterior s-a dezvăluit că finanțarea provenea inițial din fondurile Planului Marshall.
Gladio falimenta democrația. Alegerile libere nu erau permise. Au fost permise doar acele alegeri care au confirmat rezultatul acceptat anterior. Până în prezent, nimic nu s-a schimbat.
Așa-numita concurență liberă a sistemelor, comunism și socialism versus capitalism – nu a fost niciodată o concurență liberă. Istoria europeană, în special în țările germanice, este puternic caracterizată de organizații non-profit. Un coșmar pentru capitaliștii americani. Dar ei nu vor admite niciodată acest lucru.
Rusia a vrut să adere la NATO
Da, nu doar Boris Elțîn a fost cel care a sugerat în 1991 că Rusia ar trebui să adere într-o zi la NATO. Această propunere a fost făcută de Rusia încă din 1954. Cu doi ani mai devreme, pe vremea lui Stalin, pe 10 martie 1952, Rusia propusese în așa-numita „Notă Stalin” reunificarea Germaniei, o Germanie neutră care să recunoască granița Oder-Neisse. Iar după moartea lui Stalin, în 1954, oferta a fost chiar repetată.
Când a luat naștere Pactul de la Varșovia? Pe 14 mai 1955. Când a fost înființat NATO? Pe 4 aprilie 1949. Atunci de ce a așteptat Uniunea Sovietică atât de mult timp pentru a crea Pactul de la Varșovia? Răspuns simplu: pe 6 mai 1955, Republica Federală Germania a aderat la NATO. Germanii au început să se reînarmeze din nou pentru război. Ce ați fi făcut în calitate de președinte rus?
Din punct de vedere american, ar fi fost un dezastru dacă germanii și rușii ar fi ajuns la un acord și „pacea ar fi izbucnit” în Europa. La urma urmei, le-a fost nevoie de două războaie mondiale pentru a obține controlul complet al comerțului. S-a întâmplat mai ales după 1990. Dacă europenii ar opta pentru pace, ce rol ar trebui să joace SUA în Europa? Americanii și-ar pierde frumosul control asupra Europei, și-ar putea face bagajele și ar fugi înapoi în vest pe formidabilele lor nave de război. Și apoi? Unde să replieze toate trupele, toate tancurile și rachetele? Și cui ar trebui să vândă gloanțele lor magice cele mai puternice companii de armament din lume? Pacea? Ești nebun?
Așa că țineți minte: atâta timp cât americanii sunt în Europa, nu va fi niciodată pace în Europa. Pur și simplu nu poate și nu trebuie să fie. Sarcina NATO nu este de a face pace, ci de a purta război.
Dizolvarea Pactului de la Varșovia
Pe 31 martie 1991, șefii de guvern ai țărilor Pactului de la Varșovia au decis să dizolve alianța lor. Cu toții au privit spre Washington. Ce ar trebui să se întâmple acum cu NATO? Rivalul a fost dizolvat. Deci, ați putea dizolva și NATO.
Ei bine, așa cum v-am explicat mai sus, bineînțeles că americanii au trebuit să renunțe la o astfel de idee stupidă. Și, în buna și vechea manieră megalomană, NATO nu numai că nu a ajuns la o concluzie clară. Nu, a făcut un pas înainte, a mobilizat tobele publicitare și s-a oferit unor potențiali noi clienți. Iar idioții din Est, mă tem că trebuie să o spun, chiar și proștii din Est au căzut în capcana americanilor. Nu și-au dat seama că se supuneau dominației acestor americani. Și bineînțeles că vor trebui să cumpere arme noi și frumoase pentru a fi un membru egal al NATO. Și de unde ar putea cumpăra armele moderne?
Trebuie să mă repet: Dacă vreți să înțelegeți Statele Unite ale Americii, trebuie să realizați un lucru: Statele Unite ale Americii nu sunt o țară, ele reprezintă un model de afaceri. Întotdeauna și mereu este vorba doar despre bani!
Din păcate, există acum o problemă cu modelul de afaceri al NATO. Nicio țară din lume nu a vrut să se joace împotriva NATO. Nimeni nu a vrut să fie un rival. Dar NATO avea nevoie de un rol. Avea nevoie de un inamic. Absolut. Și, din moment ce nimeni nu voia acest rol, NATO nu a avut de ales decât să creeze un inamic. Și trebuie spus că, de-a lungul anilor, NATO a devenit un adevărat maestru în domeniu. NATO înseamnă, de fapt, «Organizația Tratatului Atlanticului de Nord». Nu toate țările se află în Atlantic. Din păcate, Afganistanul, de exemplu, nu se află în Atlantic. Dar ce mai contează acest lucru? Și nici Libia; și Irakul? Siria? Nu contează. Afacerile sunt afaceri. NATO era din nou în afaceri. Afacerile erau în plină desfășurare. Și totuși, zumzetul înseamnă morți peste morți, milioane de morți. Și apoi aceste fluxuri gigantice de refugiați! Vremuri minunate!
Conflictul din Iugoslavia
Fără a intra aici în detalii, americanii au reușit să semene diviziuni între regiuni. Cu ajutorul banilor, cu ajutorul împrumuturilor pe care Iugoslavia le-a luat în mod nesăbuit și pe care acum ar trebui să le ramburseze. Dar cine ar trebui să le returneze? Dintr-o dată, Croația a vrut să devină independentă. Și alte regiuni au urmat. Și dintr-o dată s-au trezit unii la gâtul celorlalți, oameni care înainte trăiseră în pace. Nu este greu să stârnești oamenii. Și asta s-a întâmplat. Omul rău de data aceasta a fost președintele sârb Milosevic, care în curând a primit porecla de „Măcelarul Balcanilor”. Noul Hitler.
Cineva trebuie întotdeauna să joace rolul omului rău. Altfel, jocul puterii nu poate funcționa. Bineînțeles, s-au întâmplat atrocități. Acest lucru este de necontestat. Din toate părțile. Cineva trebuia să intervină pentru a aduce pacea în țară. Nu-i așa? Se presupune că nimeni nu era mai potrivit să o facă decât NATO. ONU a aprobat-o, vă întrebați? Nu. Ei pur și simplu au făcut-o.
La Rambouillet, în Franța, NATO i-a dictat președintelui Milosevic condițiile de pace, așa că omul nu a avut de ales decât să le respingă. El ar fi predat de bună voie țara sa către NATO. Ce a făcut NATO? A declarat război Serbiei: 78 de zile de atacuri aeriene continue. Un total de 28.000 de bombe. Mii de civili morți. Infrastructură în ruine. Întreb din nou: cine a ordonat această nebunie? ONU? Nu! NATO a atacat pur și simplu.
Și astfel, toți acești politicieni occidentali au devenit criminali de război. Criminali de război care, bineînțeles, nu au fost niciodată acuzați ca și criminali de război. Dar cui îi mai pasă în zilele noastre? Iugoslavia a fost distrusă, socialismul a fost distrus, țările din Balcani au fost forțate să se supună. Nu mai exista nicio rezistență în Europa. America conducea. Ei o numesc pace. America a guvernat suveran și, după secesiunea Kosovo, a făcut acolo, în scurt timp, a doua cea mai mare bază din afara teritoriului său – Camp Bondsteel, 3.860.000 metri pătrați! Cea mai mare bază este Ramstein și, în total, Germania are un număr impresionant de 17 baze!
Apropo de bazele NATO/US: documentul de pe internet care spunea ceea ce nu trebuia să spună a dispărut, dar acum a revenit: cinci țări, șase baze și aproximativ 150 de bombe nucleare NATO pe ele. În Germania, Belgia, Olanda, Italia și Turcia. Oricum, acum știm că, în toate cazurile, este vorba de bombe atomice de tip B61. Acestea sunt arme tactice care pot purta o încărcătură între 0,3 și 340 de kilotone. Doar cu titlu de comparație, bomba care a explodat deasupra Hiroshimei a avut o încărcătură de 16 kilotone.
Conflictul ucrainean
Problema cu idioții este că niciodată nu-și dau seama când exagerează. Și s-a întâmplat așa cum trebuia să se întâmple: După ce aproape toate țările din Europa de Est au fost înghițite de NATO, încălcând acordurile cu Rusia, aceștia au vrut ca Georgia și, bineînțeles, mai ales Ucraina, să intre în NATO. Însă având în vedere că ceva nu a funcționat cu Georgia, ne-am fi așteptat ca eroii noștri din NATO să decidă să lase Ucraina în pace. Din nefericire, nu s-au putut hotărî să renunțe. Libertatea este libertate, ceea ce înseamnă că noi și Ucraina putem face ce vrem. Cui îi pasă de o oarecare Rusia, imperiul răului? Noi suntem băieții buni. Noi suntem întotdeauna băieții buni.
Geniilor din NATO și Pentagon le-a scăpat un lucru: Rusia nu este Afganistan. Rusia nu este Siria. Rusia nu este Libia. Cel mai important, Rusia din 2023 nu este Rusia din 1990 sau 1999.
Dar nu i-au asigurat de nenumărate ori traficanții de arme din NATO și Pentagon că armele lor sunt cele mai bune arme din lume? Da, da, da! Garantat. Nimeni nu le întrece! Evanghelia imbecililor. Și când dorința este tatăl ideii, atunci cel mai îndrăzneț idiot nu se poate abține. Le place să-și creadă propriile minciuni. Și cu un pahar de vin, într-o atmosferă relaxată, în compania altor fraieri, este ușor să te lansezi în următoarea aventură. Se amăgesc singuri că sunt conducătorii lumii. Americanii, în orice caz. Le vom arăta noi! Chiar și acea fărâmă de inteligență s-a evaporat: „Mergeți la Moscova!”. Catastrofa este acum evidentă chiar și pentru cei care neagă realitatea: Ucraina nu va câștiga niciodată acest război, indiferent ce arme miraculoase trimite Occidentul. Ucraina a pierdut. Și, odată cu Ucraina, Occidentul a pierdut războiul. NATO a pierdut și acest război, după cel din Afganistan.
Se pare că NATO poate câștiga împotriva unor țări precum Irakul, dar nu și împotriva Rusiei. Armata Rusiei este mai bună decât cea a NATO. Aceasta este realitatea. Deși NATO cheltuiește de aproximativ 20 de ori mai mulți bani pe jocuri de război. Doamne! De ce se întâmplă asta? De ce nu este NATO bun? Ce este NATO? Exact: un model de afaceri. Modelul de afaceri american. A funcționat extrem de bine în ultimii ani. Au făcut profituri record. Și acum?
Sfârșitul NATO.
După catastrofa din ultimii ani, orice persoană rezonabilă din Europa ar concluziona probabil: „Am căzut din nou în plasa americanilor. Nu ar fi trebuit să fim niciodată de acord cu acest război și să îl susținem fără rezerve”.
Și apoi realizarea: „Nu mai avem nevoie de americani în Europa. Vrem o Europă unită. Chiar și cu rușii. Fără ei, nu putem construi o Europă sigură, în pace și unitate”. Nimeni în Europa nu vrea război. Nimeni. E atât de ușor? Da, atât de ușor.
Instrumentul de dominație al Americii asupra Europei, NATO, trebuie să fie desființat mai devreme sau mai târziu. Și americanii înșiși? Mesajul circulă de ani de zile în țările europene: „Ami go Home – Ami, go home!”
Imperiul american a fost un nou tip de imperiu. În trecut, imperiile erau formate din colonii care erau administrate și exploatate. Imperiul american este format din peste 800 de baze militare în întreaga lume. Cu țeava armei în spate, voința Americii este impusă politicienilor din toate aceste țări. Credeți în mod serios că Olaf Scholz a venit singur cu ideea de a arunca în aer gazoductele Nord Stream 1 și 2? Nici măcar Scholz nu este atât de degenerat și, în plus, Biden i-a spus în timpul vizitei sale la Casa Albă că vor avea grijă ca aceste conducte să nu poată fi folosite pentru a transporta gaz ieftin în Europa. La urma urmei, SUA vor furniza de 3 ori mai mult gaz natural lichefiat (GNL) scump, extras cu prețul distrugerii mediului înconjurător (fracturare) și, mai mult, transportat în mod neecologic în petroliere peste Atlantic.
Ironia acestei povești
Ceea ce americanii combat de peste 100 de ani este cooperarea dintre Rusia și Germania. Și este exact ceea ce trebuie să se întâmple: cooperare nu doar în beneficiul ambelor națiuni, ci și în beneficiul Europei.
Un comentariu scris de Pavol V. Podolay (Slovacia) pentru noveslovo.eu, publicat pe 15 august 2023
Martiriul de la Vaslui (suprimarea fizică – între crimă şi moarte martirică). În amintirea unui moment trist și dureros pe care este bine să nu îl uităm
La data de 22 septembrie 1939, pe teritoriul României avea să se petreacă poate cea mai abominabilă crimă colectivă pe care istoria modernă a ţării avea să o cunoască în vreme de pace. În acea noapte, la nivelul țării aveau să fie ucişi 256 de tineri, între care 96 din cei peste 500 internaţi în lagăre şi câte 2-3 din fiecare din cele 70 de judeţe ale ţării, la ordinul expres al regelui Carol al II-lea, ca represalii pentru asasinarea lui Armand Călinescu – călăul tineretului român – cum era cunoscut în epocă pentru nenumăratele crime şi frustrări aduse tineretului naţionalist. În acest context, oraşul Vaslui – capitala judeţului istoric cu acelaşi nume – avea să-şi adauge tristul renume de a fi locul unui adevărat carnagiu prin execuţia fără proces a 32 de tineri aflaţi în lagărul de la marginea oraşului, închişi aici prin ordin administrativ, fără a fi judecați prin urmare fără o sentinţă judecătorească.
Din nefericire, istoriografia românească, chiar prin istorici de marcă, evită să încadreze cum se cuvine evenimentele tragice care au marcat perioada interbelică, şi chiar dacă uneori o fac, eludează cu bună ştiinţă faptul că politica vremii, discreţionară şi despotică, avea să conducă cu paşi repezi la dezmembrarea statului roman, ceea ce s-a şi întâmplat în 1940 prin ultimatumul Moscovei şi dictatul de la Viena, evenimente pe care poporul, dar mai ales tineretul său le resimţea dureros. Nu sunt istoric, dar cred cu tărie că nici un eveniment istoric nu se produce fără o cauză bine definită, iar o analiză istorică fără aplicarea principiului cauzalităţii nu poate fi decât partinică sau subiectivă şi pretează la erori care pot atârna greu în evoluţia unui neam.
Contextul politic în preajma martiriului
Ideia naţională care prinsese rădăcini puternice în sufletul tineretului român însufleţită de idealuri umaniste (onestitate, corectitudine, cinste, muncă) şi patriotice (dezvoltarea României şi înflorirea ei – o ţară mândră şi frumoasă ca soarele pe cer), avea să primească o puternică lovitură prin restauraţia de la 8 iunie 1930 când, cu complicitatea partidelor politice şi a unor personalităţi cu rezonanţă în istoria noastră (Iuliu Maniu şi Nicolae Iorga), regele Carol al II-lea (dezmoştenit de Ferdinand pentru grave abateri de la disciplina monarhică), îşi va începe fatidica lui guvernare siluind, într-un dispreţ suveran, tot ceea ce aparţinea acestui popor ca istorie, demnitate, moralitate, patrimoniu, vexând astfel memoria înaintaşilor săi (Carol I – Îngăduitorul şi Ferdinand Întregitorul) de care se leagă una din cele mai glorioase epoci din istoria României – modernizarea şi întregirea ei.
Totul avea să culmineze cu instituirea dictaturii regale ca urmare a refuzului liderului tineretului naţionalist de a accede la guvernare (datorită rezultatului alegerilor din decembrie 1937) şi a ceda regelui şefia mişcării pe care acesta voia să şi-o subordoneze. Dictatura regală se va institui cu ajutorul nemijlocit a lui Nicolae Iorga, Armand Călinescu, Ion Antonescu şi generalilor: Istrate Micescu, Gabriel Marinescu, Ion Bengliu şi Paul Teodorescu. Ceea ce este mai interesant este faptul că partidele politice şi-au dat consimţământul pentru instaurarea dictaturii regale, fapt ce avea să le coste foarte scump, pentru că odată dictatura regală instalată constituţia va fi abolită, partidele politice desfiinţate, libertăţile cetăţeneşti restrânse, regimul politic electoral şi votul universal desfiinţate, în plus se introduce pedepsa cu moartea pentru cei ostili regimului.
Oameni cu notorietate în societatea românească, şefi de partide, generali, politicieni de renume, au căzut în plasa regelui, aceiaşi oameni care de fapt cu aceeastă ocazie şi-au arătat micimea lor şi lipsa lor de prevedere. Una din urmările schimbărilor produse de dictatură avea să fie teroarea de stat care avea să atingă apogeul în perioada 1938-1940. Arestările masive în rândurile tineretului naţionalist au început concomitent cu arestarea liderului acestuia şi tovarăşilor lui (internaţi la Râmnicu Sărat şi apoi asasinaţi în pădurea Tâncăbeşti în noaptea 29-30 noiembrie 1938), prin înternarea în lagărele de la Tismana, Dragomirna şi Miercurea Ciuc. Ulterior aceştia au fost concentraţi în trei lagăre: Miercurea Ciuc, Vaslui şi Sadaclia (Basarabia), ultima pentru preoţii legionari.
Toate aceste abuzuri şi atrocităţi au fost posibile pentru că noua constituţie cerea tribunalelor să condamne prin pedepse privative de libertate cu interdicţie corecţională de la 3 la 5 ani, iar ministrul de interne avea împuternicirea de a fixa domiciliu obligatoriu de la 6 luni la 1 an pentru persoanele considerate ostile și prin acţiunile lor contravin legii. În baza acestor prevederi regele Carol al II-lea, primul ministru patriarhul Miron Cristea, Victor Iamandi (ministrul justiţiei) şi Armand Calinescu (ministrul de interne) semnează actul legislativ privind „apărarea ordinei de stat”, în baza căruia s-au comis toate atrocităţile ce au urmat.
Sub flamura unei dictaturi macabre
Pentru a încheia seria de abuzuri, ilegalităţi şi manifestări despotice din partea acestui dictator semnalăm şi faptul că la 14 august 1938, printr-un decret lege s-a împărţit România în zece ţinuturi conduse de către un rezident regal, iar la 19 august 1938 printr-un alt decret lege se reorganizează justiţia şi se desfiinţează inamovabilitatea judecătorilor. Toate acestea au deschis larg calea genocidului care avea să urmeze, la care au subscris din laşitate nume care se revendică de referinţă în istoria noastră.
Cinismul acestui rege a mers până acolo încât dintr-o pornire diabolică, a creat partidul unic sub denumirea «Frontul Renaşterii Naţionale» în care se includeau toate partidele politice (membrii trebuind să poarte o uniformă specială), iar pentru tineret a lărgit activitatea strejăriei, organizaţie care a fost creată ca o contrapondere a „frăţiorilor de cruce”, pentru că aceasta din urmă, între timp, împânzise toată ţara.
Ce avea comun acest rege cu naţiunea română? naţiune pe care o dispreţuia profund. Ce avea el comun cu viitorul acestui neam? Cât îl interesa pe el integritatea teritorială a acestei ţări? Pe bună dreptate cei care i-au studiat originea şi personalitatea au ajuns la concluzia că „regele Carol al II–lea nu a fost deloc român, a fost puţin neamţ, ceva mai mult englez şi restul barbar” (Nae Tudorică – Mărturisire în duhul adevărului, pg. 145).
Execuţia conducătorului mişcării naţionaliste a fost urmată de alte execuţii şi internări în lagăre. Aşa s-a ajuns că în lagărul de la Vaslui erau internaţi 318 tineri legionari (majoritatea prin măsuri administrative), în marea lor majoritate intelectuali (studenţi, profesori, avocaţi, ofiţeri, ingineri, funcţionari, oameni de cultură), printre care: inginer Gheorghe Clime – şeful partidului «Totul pentru ţară»; Gheorghe Tudose – liderul studenţilor ieşeni, avocat Nae Tudorică – autorul unei impresionante cărţi despre spiritul şi evoluţia mişcării legionare; marele poet Radu Gyr, tânărul poet Valeriu Cârdu, compozitorul Marian Mânzatu, actorul Ernest Maftei şi pentru o scurtă perioadă marele istoric şi filosof al religiilor Mircea Eliade.
De reţinut că toate acestea se întâmplau sub conducerea patriarhului României Miron Cristea în calitatea sa de prim ministru. Obştescul şfârşit pe care patriarhul şi l-a dat la 7 martie 1939 este urmat de numirea lui Armand Călinescu ca prim ministru, omul care avea să desăvâşească teroarea până la cote paroxistice, urmarea fiind asasinarea sa. Represaliile care au urmat depăşesc orice închipuire. Acestor represalii avea să-i cadă victimă unul dintre cei mai mari filosofi pe care i-a dat istoria acestei ţări – Nae Ionescu – creatorul şcolii noastre de filosofie despre care George Călinescu spunea „când se va scrie istoria problemelor filosofiei româneşti se va vedea că vreme de 15 ani, noi am fost contemporanii Europei numai prin cursurile profesorului Nae Ionescu. El este un Socrate a României”.
Această scurtă incursiune în trecutul istoric al ţării, cu deosebire în perioada interbelică, a dorit să zugrăvească contextul socio-politic în care avea să se petreacă masacrul de la Vaslui, alături de masacrele de la Miercurea Ciuc, Braşov, Galaţi şi Râmnicul Sărat şi concomitent cu execuţiile (fără judecată) a câte 2-3 tineri din fiecare judeţ din ordinul direct al aceluiaşi om străin de ţară şi neam, care s-a numit regele Carol al II-lea şi care avea astfel să înscrie cea mai neagră pagină din istoria milenară a poporului nostru.
Încorsetarea politică, abolirea drepturilor cetăţeneşti, subminarea justiţiei, arbitrariul deciziilor administrative şi poliţieneşti, au lovit puternic conştiinţa naţională şi mai ales tineretul naţionalist educat în spiritul onestităţii, disciplinei, demnităţii naţionale, muncii, ordinii şi corectitudinii. Statul de drept, visat de atâtea generaţii, devine un stat de forţă în care terorismul de stat, ca metodă de lucru, este practicat cu asiduitate de către structurile ordinii publice la ordinul regelui şi camarilei sale. Aceste structuri devenite între timp represive, au ajuns să lupte contra propriului popor, lovind bestial tocmai în viitorul naţiunii – tineretul său.
„Cine vrea să cântărească şi de la această distanţă în timp (lucrul e perfect posibil), câtă şiretenie, minciună şi machevialism a întrebuinţat coroana atunci ca să târască pe drumul său toate figurile reprezentative ale ţării, să afle că pe aproape toate marile personalităţi le-a îmbrăcat în uniformă, le-a îngenuncheat moral şi că, pentru a încununa acest joc macabru a pus în fruntea unui guvern care trebuia să zdrobească drepturile, libertatea şi demnitatea neamului, câştigate cu sacrificii şi sânge, să ucidă cu miile şi zecile de mii de oameni fără nici o judecată, pe însuşi patriarhul ţării şi conducătorul pământesc al creştinilor, cel căruia i se dăduse toiagul cu care trebuia să aducă pacea şi dragostea lui Iisus”.
Desfășurarea masacrului
Iată contextul în care oraşul Vaslui (nume de legendă cu rezonanţă istorică), avea să-şi înscrie numele printre oraşele în care această abominabilă crimă colectivă a avut loc din ordinul unui scelerat care se intitula „Suveran prin voia lui Dumnezeu”. La vremea aceea oraşul Vaslui era capitala judeţului istoric cu acelaşi nume, avea o populaţie de 15.000 de locuitori, avea 2 licee: unul de băieţi şi altul de fete şi o şcoală normală, «Ştefan cel Mare», înfiinţată în 1919 (cu local nou construit în 1927) cu scopul de a pregăti noile generaţii de învăţători şi educatori.
Din anul 1937, destinaţia şcolii este deturnată în penitenciar, iar din anul 1938, odată cu instaurarea dictaturii regale, a fost transformată în lagăr pentru membrii Mişcării Legionare, arestaţi în masă după condamnarea liderului acesteia la 6 luni de închisoare pentru așa-zisul ultraj adus profesorului Iorga, prin două scrisori care-i imputau profesorului faptul că este „incorect şi necinstit sufleteşte” în relaţiile cu tineretul naţionalist a cărui lider a fost în tinereţea sa.
Şcoala Normală era situată în afara oraşului, pe partea stângă a drumului care duce către Iaşi, la o distanţă de 2 km faţă de centrul oraşului, între clădire şi oraş fiind livezi şi câteva case răzleţe. Clădire impunătoare, cu etaj, era înconjurată cu două rânduri de sârmă ghimpată pe un spaţiu suficient de larg care să permită un oarecare grad de libertate în interiorul acestei împrejmuiri şi cu o excelentă privelişte peste valea Vasluieţului ce deschidea frumoasa panoramă spre colinele din jur. Lagărul era păzit de un detaşament de jandarmi, cantonat în câteva clădiri anexe situate înafara împrejmuirii care astăzi nu mai există.
La început atmosfera din lagăr nu era una draconică, deţinuţii putând comunica între ei, având voie să se constituie în grupuri după afinităţi şi preferinţe, manifestându-se cu oarecare libertate. Se puteau primi vizite, bani, pachete iar condiţiile erau considerate în general suportabile pentru că nici deţinuţii nu ridicau probleme, dat fiind educaţia şi ţinuta lor morală a cărei deviză era „decât să învingi prin mişelie, mai bine să cazi pe câmpul onoarei”.
Numărul celor internaţi în lagăr varia de la câteva zeci la câteva sute şi se pare că cel mai mare număr, 318, l-a atins în toamna anului 1938, după ce lagărul de la Miercurea Ciuc a luat foc şi o parte din internaţii de acolo au fost transferaţi aici. Marea majoritate erau internaţi prin ordin administrativ în urma masivei campanii de arestări printre elitele tineretului naţionalist, deci fără sentinţă judecătorească. Eliberarea celor internaţi era posibilă numai după semnarea unui angajament de renunţare la activitatea politică, cu desolidarizare explicită faţă de mişcare şi supunere faţă de autorităţi.
Atmosfera de relativă libertate din interiorul împrejmuirii cu sârmă ghimpată era extrem de benefică pentru internaţii din lagăr, iar din mărturiile lui Nae Tudorică (a fost şi el internat în perioada august-decembrie 1938), reiese faptul că erau atâţia intelectuali de toate profesiile încât mişcându-te printre ei aveai senzaţia unei emulaţii spirituale „Trebuie să mărturisesc – spune autorul – că am aceeptat condiţiile lagărului cu satisfacţie, căci mă aflam între atâţia oameni deosebiţi prin talentul, cultura, profesia, inteligenţa, caracterul, poziţia socială, probitatea lor morală încât toate acestea te făceau să te simţi superior condiţiei tale” şi asta o spune un avocat de succes. Nici pentru el, nici pentru cei internaţi în lagăr, alternativa desolidarizării faţă de mişcare nu intra în discuţie, pentru că fiecare prefera moartea decât laşitatea unei asemenea atitudini.
Aici au fost închişi oameni de mare talent şi cultură printre care, după cum aminteam mai sus, marele poet Radu Gyr – autorul unor poezii memorabile pe versurile căruia marele compozitor de muzică patriotică Marian Mînzatu (şi el închis aici) a compus cântece şi marşuri nemuritoare. Discuţiile, dar mai ales conferinţele, erau extrem de mobilizatoare „îţi luminau până la incandescenţă inima şi întreaga fiinţă”.
Oamenii locului, dar şi jandarmii cu gradaţii lor, veneau şi ascultau conferinţele, muzica, rugăciunile, impresionaţi fiind de disciplina, evlavia şi măreţia credinţei celor închişi în lagăr. Şi nu era o exagerare pentru că cei internaţi se culcau şi se sculau rostind în cor rugăciunea:
Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi
Căci cu noi este Dumnezeu: auziţi până la marginile pământului
Căci cu noi este Dumnezeu, cei puternici plecaţi-vă
De nu vă veţi întări, iarăşi veţi fi biruiţi,
Doamne al puterilor, fii cu noi, că pe altul înafară de tine
Ajutor întru necazuri nu avem,
Doamne al puterilor, miluieşte-ne pe noi.
Dimineaţa şi seara rugăciunea se ţinea pe holul mare al clădirii, cu participarea întregului efectiv de deţinuţi.
Pentru acea noapte de groază, conform ordinului lui Carol al II – lea, trebuiau să fie ucişi 213 tineri în judeţe (câte 2 – 3 pentru fiecare judeţ), toţi legionarii din lagăre şi închisori şi 10 din Bucureşti. În fapt au fost asasinaţi fără judecată 150 de tineri în judeţe, 96 din lagăre şi 10 din Bucureşti (în total 256), pentru că 15 judeţe nu au executat ordinul motivând că nu aveau ordin scris, 10 judeţe au executat doar câte doi, 5 judeţe câte unul, dar au fost şi 2 judeţe care au făcut exces de zel executând câte patru tineri.
Nebunia regelui avea să fie potolită a doua zi de revolta ţării şi a străinătăţii. Această atitudine barbară avea să fie drastic sancţionată un an mai târziu, când regele va fi obligat să abdice datorită revoltei aceluiaşi tineret ajutat de opinia publică, căreia nici Ion Antonescu nu a îndrăznit să i se opună.
În acea noapte de groază Vasluiul (oraş cu nume de legendă), prin lagărul său de concentrare avea să fie martorul unuia dintre cele mai sinistre şi macabre scenarii care însemna, nici mai mult nici mai puţin, decât suprimarea bestială a 32 tineri internaţi prin ordin administrativ, fară condamnare, ci pur şi simplu printr-un ordin telefonic primit la sediul prefecturii, ordin preluat în fapt de o funcţionară şi transmis ca atare prefectului judeţului.
La acea vreme, funcţia prefectului era îndeplinită de un oarecare Constantin Loghin, care anterior se făcuse cunoscut printr-un ordin macabru, ca nici un internat din lagăr să nu primească îngrijiri medicale la Spitalul «Dimitrie Drăghici» care funcţiona de aproape 100 de ani în localitate şi era condus de celebrul Dr. Gheorghe Andreescu (al cărui tată, Basil Andreescu, a fost aghiotantul nemuritorului Carol Davila). Mai facem menţiunea că primar al oraşului era, nimeni altul decât, generalul Ion Răşcanu, care mai târziu avea să-şi ispăşească păcatele până la moartea sa în macabra puşcărie comunistă de la Sighet, astăzi memorial al victimelor comunismului.
Ordinul de execuţie a fost transmis de asemenea verbal companiei de jandarmi care asigura paza lagărului comandat de un căpitan care avea să-şi necinstească uniforma prin abominabila crimă pe care a executat-o.
Nici o verificare a ordinului, nici o tentativă de lămurire a situaţiei, nici o reţinere pentru faptul că nu exista un ordin scris. Cine are curiozitatea să caute în arhive date legate de acest eveniment executat de jandarmerie va constata cu stupefacţie că, între 1923 şi 1940 nu există nici o referire la activitatea trupelor de jandarmi pe teritoriul judeţului Vaslui, ca şi cum această autoritate a statului lipsea cu desăvârşire, culmea, nici măcar în actele administrative în relaţie cu autorităţile locale.
În seara premergătoare martiriului viaţa celor 318 persoane internate în lagăr s-a desfăşurat ca de obicei. Iată o mărturie, astăzi cu valoare de document, pe care ne-o lasă Mircea Eliade şi el internat pentru o scurtă perioadă în lagăr: ,,profesiunile cele mai variate erau reprezentate în lagăr; profesori universitari, medici, preoţi, institutori, muncitori, ţărani. Totuşi majoritatea era formată din intelectuali, seara, rugăciunea colectivă care se termina invariabil cu un impresionant cu noi este Dumnezeu cântat de 300 de voci. La ultimul etaj se afla o cameră rezervată pentru rugăciunea permanentă. Timp de o oră ziua şi noaptea, un deţinut se ruga sau citea Biblia şi nu se întrerupea decât în clipa când intra cel care venea să-l înlocuiască. Şi fiindcă, fireşte între orele 3 şi 5 dimineaţa era cel mai greu să rămâi treaz, mulţi camarazi aveau să fie înscrişi pe listă tocmai la acele ore. Rareori în istoria creştinismului modern – continuă marele istoric al religiilor – posturile, rugăcinile şi credinţa oarbă în atotputernicia lui Dumnezeu n-au fost plătite cu mai mult sânge. Mai târziu, când tragedia se sfârşise eram de-a dreptul fascinat descoperind aceeaşi credinţă imperturbabilă la noii supravieţuitori ai masacrelor”.
Nimeni nu bănuia că în acea noapte trebuiau selectaţi cei care a doua zi în zori urmau să fie executaţi. Nu se ştie cum au fost selectaţi, ce criterii au stat la baza selecţiei, dar zelul în executarea ordinului era demn de macabrele figuri ale călăilor de profesie. Au fost treziţi în plină noapte şi încolonaţi în curtea lagărului. Cei puşi să-i păzească i-au legat strâns unul de altul, cu funii de mâini şi încadraţi de jandarmi au ieşit din lagăr, coloana urmând să se îndrepte spre locul de execuţie care trebuia să fie lunca din faţa şcolii normale «Ştefan cel Mare». Nu aveau să ajungă prea departe, pentru că la aproximativ 50 m de poarta lagărului, pe partea stângă a drumului care ducea spre oraş (astăzi şoseaua Ştefan cel Mare), jandarmii care-i încadrau s-au retras, iar o mitralieră grea plasată pe partea opusă a drumului, mânuită de sublocotenentul Ginghiţă, a început să-i secere cu o plăcere sadică.
Îată cum descrie episodul Nicolae Roşca în «Cronica unor violenţe politice» publicată prima dată la Madrid în 1960, cităm: În lunca din faţa clădirii lagărului Vaslui, în acea noapte de sânge şi moarte, sunt duşi aceşti camarazi, pe ultimul lor drum ce mai aveau de păşit în această lume şi această ţară, atât de iubită de ei. Legaţi unul de altul cu funii de mâini, înconjuraţi de cei puşi să-i păzească sunt scoşi din lagărul înconjurat cu 2 rânduri de sârmă ghimpată şi duşi spre locul unde-i aştepta moartea. Sublocotenentul Ginghiţă care mânuia mitraliera începe să-i rostogolescă de-a valma, unul peste altul. Lui Tudose Gheorghe (liderul tineretului universitar din Iaşi) gloanţele îi taie mâinile. Simţindu-se dezlegat de legătura comună, mai are puterea să fugă. Dar unde? Din urmă îl ajung călăii. Îl împuşcă din nou şi apoi îl aruncă peste ceilalţi camarazi. Vreme de 2 zile trupurile lor sunt lăsate în văzul lumii. Dascălii primeau ordin să aducă pe rând şcolile de copii ca să privească pe aceşti feciori trnsformaţi într-un morman de cadavre. Tinerele vlăstare plângeau şi li se făcea rău văzând acest spectacol. Astfel voiau călăii să imprime teroare în inima tânără a elevilor. După două zile abia, cadavrele au fost îngropate în cimitirul de animale din Vaslui”.
Bilanțul tragic al masacrului
Ceea ce este mai dureros este faptul că cei care şi-au pierdut viaţa atunci sunt şi astăzi ai nimănui, uitaţi de vreme, îngropaţi de autorităţi şi de istorie şi poate şi mai trist, uitaţi de biserică pe care au preaslăvit-o închizând ochii pentru totdeauna cu rugăciunea pe buze. În semn de pioasă amintire pentru crezul lor, pentru tinereţea lor, pentru idealul lor pentru care s-au jertfit cu dragoste de ţară, neam şi Dumnezeu, îi amintim:
- Antoniu Ion Pâsu – avocat 17. Moraru Alexandru Bubi – student
- Belga Ion – avocat 18. Motoc Mirca – student
- Bahar Constantin – student 19. Nicolicescu Gheorghe – inginer
- Bârzea Virgil – ofiţer 20. Popescu Spiru – student
- Bujgali Spînu – student 21. Popescu Vasile – student
- Busuioc Ion – student 22. Recman Gogu – student
- Calopăr Mihai – student 23. Roşianu Petru – inginer
- Cîrdu Valeriu – poet 24. Spînu Iordache – student
- Clime Traian – funcţionar 25. Stahu Teodor – avocat
- Comănescu Nicolae – student 26. Şala Stavre – student
- Danielescu Jarim – student 27. Şupilă Polispersan – student
- Dobre Ion Radu – muncitor STB 28. Teohari Mircea – student
- Dorin Constantin – student 29. Tucan Boris – student
- Gîrcineanu Victor – avocat 30. Tudose Teodor – avocat
- Goga Mircea – student 31. Volocaru Gheorghe – functionar
- Maricari Nicolae – ofiţer 32. Zus Radu – student
Vor avea să li se alăture încă două victime care trebuiau să fie tributul judeţului la nebunia tiranului care a cerut efectiv câte 2-3 execuţii pentru fiecare judeţ. Odiosul masacru ordonat de o structură dementă a fost executat fără crâcnire de o altă structură care începea cu prefectul judeţului, continua cu autorităţile locale, comenduirea jandarmeriei, comandantul companiei de jandarmi şi jandarmilor însărcinaţi cu paza acestor oameni, până la urmă asupra unor oameni care nu aveau nici-o condamnare în faţa justiţiei.
Cutremurătorului masacru i-au căzut victime: 19 studenţi – tineri care abia ieşiseră din adolescenţă, 5 avocaţi – tineri care aveau pregătire de specialitate în drept şi cunoşteau bine meandrele justiţiei, 2 ofiţeri tineri – deci oameni care trebuiau să apere ţara pe care regele va reuşi să o dezmembreze ca nimeni altul în istoria neamului, 2 funcţionari publici – al căror rol era să servească interesele cetăţeanului, un poet – care trebuia să cânte în versuri frumuseţea tinereţii şi a patriei şi un muncitor STB. O simplă privire asupra acestei crime pe care istoria nu o cunoscuse nici în epoca primitivă sau epoca evului mediu, când domnitorii şi boierii neamului aveau drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor, ne scoate la iveală patru aspecte care se constituie în tot atâtea circumstanţe agravante:
– în primul rând – e vorba, în marea majoritate a lotului, de tineri intelectuali, la început de drum, aflaţi la vârsta când înfloresc idealurile şi se manifestă cutezanţa tinereţii, pe aripile cărora puteau fi potenţiali creatori sau chiar oameni de geniu pentru neam şi ţară, al cărei viitor îl reprezentau de fapt;
– în al doilea rând – executarea lor încalcă orice normă de drept în timp de pace, culpă pe care o au deopotrivă reprezentanţii statului care au ordonat-o şi organele sale care au pus-o în aplicare, fără ca justiţia să se pronunţe, neexistând nici măcar un ordin scris în acest sens;
– în al treilea rând – se întâmpla în plin secol XX când ideile de libertate înfloreau, când afirmarea omului în virtutea drepturilor sale fundamentale pentru care secole de-a rândul au luptat generaţii după generaţii, era în plin avânt, când ştiinţa, tehnica, arta, credinţa şi spiritualitatea căpătase valenţe ideologice şi doctrinare;
– în al patrulea rând – când în inima tineretului acestei ţări se manifesta cu putere acel imbold naţional venind din străfundul fiinţei neamului pentru afirmarea demnităţii, onestităţii, corectitudinii şi moralităţii în viaţa de zi cu zi, a muncii fără preget în toate domeniile pentru binele patriei.
Dovada însuşirii acestor principii de viaţă este marea efervescenţă culturală care a animat acea generaţie, reuşind prin realizările ei să consacre perioada interbelică ca una dintre cele mai prolifice epoci din întreaga istorie a culturii române. Unul din paradoxurile acestei perioade este şi faptul că aceste manifestări aveau la bază credinţa strămoşească a neamului, care pentru tineret însemna chezăşia victoriei în restabilirea virtuţilor neamului atât de răvăşite de veniturile (vorba lui Eminescu) ce au tăbărât asupra fiinţei naţionale, alterând-o în ceea ce avea mai bun – ca moralitate şi esenţial – ca misiune istorică. „Cu noi este Dumnezeu se cânta din sute de piepturi tinere”,
Lagărul din Vaslui avea să funcţioneze cu această destinaţie până în primăvara anului 1940, la sfârşitul lui Martie şi începutul lunii aprilie. În acest interval acelaşi mod de comportare, aceiaşi hotărâre de a se jertfi pentru neam şi ţară, aceiaşi credinţă nestrămutată în Dumnezeu şi idealul devenirii acestui neam, avea să domine valurile succesive de tineri aduşi aici ca urmare a prigoanei instituite de dictatura carlistă.
Pot fi aceşti tineri consideraţi martiri? Sau poate fi considerată moartea lor o moarte martirică? Fără îndoială că da, cel puţin din două motive:
- au refuzat să semneze angajamentul faţă de dictatură de a renunţa la convingerile lor etice, morale şi politice,
- şi-au sacrificat conştient viaţa pentru Patrie, Neam şi Dumnezeu, ideal care anima o întreagă generaţie.
Pentru edificare voi reda răspunsul tineretului naţionalist transmis regelui prin Mihail Chelmengean (ministru de interne) la încercarea regelui Carol al II-lea de aşi apropia tineretul atunci când dezastrul politicii sale, adică dezmembrarea României, prindea contur. „ne vorbiţi acum în numele regelui, al stăpânirii şi al ţării şi ne precizaţi aici că dragostea noastră de patrie, idealismul şi drumul nostru n-a fost o rătăcire, ci o inspiraţie pornită din credinţa în Dumnezeu şi din dragostea noastră curată şi activă pentru patrie şi neam?. Vă închinaţi în faţa mormintelor noastre, vă plecaţi în faţa atâtor sacrificii şi vă copleşeşte atâta idealism şi credinţă şi ne cereţi să vă dăm dragostea, elanul şi tinereţea noastră? Spuneţi-i celui pe care-l reprezentaţi că l-am urât şi duşmănit nu pentru că ne-a lovit şi ne-a ucis, nu pentru că ne-a sfidat şi ne-a umilit, ci pentru că a călcat cu cinism peste vrerea şi idealurile unei generaţii, pentru că a nesocotit, cu rea credinţă năzuinţele unui neam. Spuneţi-i că ne-am iubit neamul şi ne-am ascultat căpitanul nu din efervescenţa tinereţii, ci din convingerea zidită din profunzimea duhurilor strămoşilor din căldura dragostei pentru acest neam, pentru care au murit atâţia şi suntem gata să murim şi noi. Mai spuneţi-i că nimeni pe pământ n-are cu ce să plăteacă pensii şi despăgubiri pentru cei care stau sub glie şi că această ofertă este o ruşine pe care noi n-o primim, căci n-avem morţi de vânzare şi nici suflete pentru răscumpărare”.
Marea problemă a evocărilor istorice pentru asemenea evenimente petrecute în perioada interbelică este tendinţa întâlnită, chiar la unii istorici consacraţi, de a le scoate din contextul realităţilor vremii. Există de asemenea tendința de a le judeca unilateral, cel mai adesea prin prisma unor interese de ordin politic dictate de interesele momentului, escamotând astfel în mod voit adevărul istoric. Se eludează astfel, cu bună ştiinţă, cauzele care au generat acele evenimente, aruncându-se anatema în mod deliberat asupra unei generaţii care astăzi nu se mai poate apăra decât prin mărturiile pe care le-au lăsat martirii ei, din nefericire scrise cu sângele lor nevinovat ce avea să încrunte altarul acelui eşafod evocat de Eminescu. „iar dacă suntem aşa cum spuneţi (…) de ce n-aveţi curajul de a ne nimici? De ce nu ridicaţi un eşafod pe care să-l încrunte sângele nostru? Când aţi avea atâta – cel puţin atâta – curaj, fiecare din noi ar muri fericit! Căci ar vedea că rămân oameni în urmă, oameni energici, care au tăria opiniilor până la ultima consecinţă”. Şi această generaţie a venit împlinind astfel profeţiile marelui nostru Mihai Eminescu.
Din nefericire martiriul tineretului român avea să fie nota comună a celor trei dictaturi pe care istoria noastră le-a cunoscut, cu nuanţe însă diferite: anihilare prin exterminare fizică în dictatura carlistă, reabilitare prin sacrificiu pe front în dictatura antonesciană şi, reeducare prin barbarie fizică şi tortură psihică în dictatura comunistă.
În loc de încheiere
Indiferent care ar fi astăzi percepţia istorică a evenimentelor de atunci, martiriul din acest colţ de ţară a zguduit opinia publică locală şi naţională. Sufletele acestor martiri după ce au hălăduit până de curând neconsolate în spirit creştin, aşa cum cer canoanele bisericii noastre strămoşeşti și-au găsit în sfârșit liniștea. Obtuzităţilor conjuncturale de gândire şi înţelegere care au dus la indiferenţă şi eludarea datoriei creştine și au făcut pe mulţi contemporani să evite în mod deliberat angajarea, până la urmă într-un act creştinesc, li s-au pus capăt prin amplasarea unei troițe pe locul martiriului grație strădaniei Asociației pentru Cinstirea Martirilor și Eroilor Neamului și bunăvoinței preotului capelan, preacucernicul părinte Gheorghe Damian.
Pentru că, dincolo de orice judecată tendențioasă, avem datoria morală să ni-i asumăm și să le cinstim memoria împreună cu idealul pentru care şi-au sacrificat tinerețea și viaţa. Pentru că numai aşa, prin ei, vom dăinui și noi, peste veacuri, ca neam și țară.
Ştefan Fay spunea, pe drept cuvânt: „ştim că prin moartea martirilor Ţara câştigă o transcendenţă, o verticală, o demnitate, o aureolă mântuitoare la Judecata mare a istoriei, dar orizontala ei, orizontala noastră cea de toate zilele rămâne pustiită, viaţa celor rămaşi în veci pustiită” la care aş adăuga însă „şi totuşi înobilată prin martiriul lor”.
Valeriu Lupu – doctor în ştiinţe medicale
Smartphone-ul nostru cel de toate zilele se află în centrul războiului sau al pregătirilor de război care sunt în desfășurare atât intern în sistemele noastre, împotriva inamicilor interni, a propriei populații, cât și extern între sistemele concurente care-și dispută planeta.
Smartphone-ul ne-a fost vândut ca o eliberare iar apoi a fost întors împotriva noastră. Și nu suntem decât la început. La fel ca limbajul lui Esop care a fost cel mai bun și cel mai rău dintre lucruri, smartphone-ul devine cel mai rău dintre lucruri, un instrument soft al servituții, al robiei noastre voluntare și inconștiente în cele mai multe cazuri.
Smartphonul este cel care te alienează (alien, de la grecescul înstrăinare, de sine) smartphonul prost gestionat, încet, încet te golește de tine însuți, te spionează, te urmărește, te controlează, te cheamă înapoi la Ordin. Te manipulează, te îndobiticește, te dezadaptează de lumea reală, te face să nu mai gândești cu creierul propriu. Smartphone-ul este un instrument care s-a întors împotriva ta; iar cei ce-l controlează încearcă să facă același lucru pe internet, care încă oferă un cuvânt de jos în sus pe care ei nu îl pot suporta. Cuvintele, discursurile, totul trebuie să devină monopolistic, de sus în jos, pentru că sunt arme multifuncționale de control social.
De aici și lupta, ce mai, războiul tehnologic continu.
Aproximativ 6,3 miliarde de oameni dețin un smartphone, altfel spus, 68% din populația lumii. Este dispozitivul de consum suprem: oferind conectivitate interpersonală, acces la Internet, o platformă pentru o gamă largă de activități de agrement, o revoluție în domeniul imaginilor (aparate foto și albume foto), un portofel digital, instrumente de analiză de ultimă oră. , Și așa mai departe. Este portabil, ușor de reîncărcat, incredibil (și din ce în ce mai) puternic și mult mai mult de atât având în vedere toate cele de mai sus. Astăzi, literalmente, nu poți fi un consumator fără un smartphone. Acest lucru este cu siguranță adevărat în Statele Unite, unde penetrarea smartphone-urilor este de mai bine de 90% din populația totală. Acesta este și cazul Chinei, unde rata de penetrare a smartphone-urilor a fost de 72% în 2022 și este de așteptat să crească în continuare semnificativ în anii următori.
Poate din cauza rolului aproape omniprezent al smartphone-urilor în societățile de consum ale ambelor țări, a fost doar o chestiune de timp până când conflictul dintre Statele Unite și China să continue să escaladeze – războiul comercial, războiul tehnologic și etapele incipiente ale unui nou conflict. Războiul Rece – a dus la un război telefonic. Acum pare să fie cazul. Săptămâna trecută, fără îndoială programată pentru a coincide cu vizita secretarului american pentru Comerț Gina Raimondo la Beijing, Huawei, principala companie de tehnologie din China, a lansat noul său smartphone Mate 60 Pro. Potrivit unei analize TechInsights comandată de Bloomberg, noul telefon este alimentat de un procesor Kirin 9000s de 7 nm produs de producătorul de cipuri de top din China, SMIC (Semiconductor Manufacturing International Corporation). Deși asta încă lasă China în urma Statelor Unite, unde va fi lansat următorul iPhone 15 al Apple, este o surpriză.
Se zvonește că ar fi alimentat de un cip de 3 nm. Descoperirea Huawei a fost o mare surpriză pentru oficialii americani concentrați pe sancțiuni, care au intenționat să refuze Chinei accesul la cipuri de 14 nm. Mate 60 Pro de la Huawei depășește acest prag și pare să ofere capabilități 5G foarte comparabile cu cele oferite în prezent de Apple. Această descoperire l-a luat prin surprindere pe consilierul american pentru securitate națională, Jake Sullivan. În calitate de arhitect al strategiei americane de acces la tehnologie „curte mică, gard înalt” în China, Sullivan a apărat sancțiunile la export pentru livrările avansate de semiconductori în China și restricțiile aferente privind investițiile străine directe ale SUA în străinătate în sectoarele semiconductoarelor, inteligenței artificiale și calculului cuantic din China.
În acest regim de sancțiuni, descoperirea Huawei este deosebit de surprinzătoare, determinând-o pe Sullivan să facă un comentariu criptic despre noul cip că „avem nevoie să obținem mai multe informații despre caracterul și compoziția sa”. Ce ar trebui să ne gândim despre aceste evoluții? În primul rând, nu este deloc surprinzător că principala companie tehnologică din China a răspuns la campania agresivă a Washingtonului de a-și restrânge operațiunile de bază și dependențele lanțului de aprovizionare. În timp ce afacerea Huawei, odinioară dominantă, cu smartphone-uri a fost lovită din plin de când compania a fost plasată pentru prima dată pe Lista de entități din SUA în 2019, a fost doar o chestiune de timp până când principala companie din China, cea mai importantă în cercetare și dezvoltare, să riposteze cu propriul produs local. În al doilea rând, abordarea Americii centrată pe securitate s-a mutat către ceea ce este cunoscut sub numele de modelul de fuziune duală al Chinei, care estompează distincția dintre aplicațiile civile și militare ale tehnologiilor avansate. Avertismentul subțire voalat al lui Sullivan că SUA ar putea folosi același obiectiv pentru a evalua noul Mate 60 Pro vizează direct dispozitivul de consum final al Chinei, cu potențiale implicații negative asupra presiunii asupra creșterii chineze determinate de consumul pe care majoritatea economiștilor occidentali, inclusiv eu, îl au de mult timp.
În al treilea rând, după cum arată acțiunile sale recente împotriva Apple, China deține, de asemenea, cărți importante în războiul telefonic. China a început să restricționeze achizițiile de iPhone de către oficialii guvernamentali și există indicii că ar putea extinde aceste restricții la lucrătorii din companiile de stat. Întrucât piața chineză reprezintă aproape 20% din veniturile totale ale Apple la nivel mondial, aceste acțiuni sunt aproape fără consecințe pentru cea mai valoroasă companie americană. Cel mai mare risc dintre toate: angajamentul Apple față de China ca principal centru de producție și asamblare offshore, în ciuda micilor inițiative recente de diversificare în India și Vietnam.
În urmă cu șase ani, în august 2017, fostul președinte Donald Trump i-a cerut reprezentantului comercial al SUA să investigheze practicile comerciale din China. De atunci, escaladarea conflictului a fost rapidă și furioasă. În ciuda eforturilor recente de a realiza un dezgheț diplomatic în această vară prin misiunile la Beijing ale lui Blinken, Yellen, Kerry și Raimondo, nu există nicio îndoială că implicațiile războiului telefonic asupra conflictului dintre superputeri și-au căpătat o viață proprie. Iar unde se duce și când se va opri acest alt război !? , nimeni nu știe … sau ?!?!
Preluare: Dincolo de Orient si Occident
Cred că este cea mai comună întrebare care-mi este adresată. E o întrebare intimă pe care o aud extrem de des. „De ce nu am bani?”. Unii întreabă cu speranţă, în timp ce alţii cu disperare. Mulţi dau verdicte, alţii pretind că deţin „secrete uluitoare” despre cum să faci asta, iar în final credulii sunt cei care pierd, ca în orice şarlatanie.
Banul: câtă isterie, câtă căutare! E cea mai mare căutare a omului modern! Oare nu-i ciudat?
Asemeni fotbalului sau politicii, domeniul banilor pe care îi ai (dar mai ales a celor pe care „nu-i ai, dar i-ai face dacă…”) este unul extrem de lax pentru a-i permite oricui să-şi spună opinia. Doar că, în final, diferenţa e făcută de banii pe care îi ai sau nu. Aşadar, o să intru în spinoasa problemă a (lipsei) banilor, urmărind să exprim totul într-un limbaj simplu, astfel încât să poată pricepe chiar şi un copil de 7 ani.
Prima replică pe care o dau celor care au asemenea dileme este o întrebare, anume dacă într-adevăr vor bani sau, mai degrabă, vor să fie bogaţi? Cu toate că pare aberantă, întrebarea e justificată. Banii nu înseamnă bogăţie, la fel cum lipsa lor nu înseamnă sărăcie. Iată un loc în care se blochează foarte mulţi. Un amărât care câştigă la loto o sumă colosală nu devine bogat, ci un sărac cu bani. De aceea cei mai mulţi dintre aceştia, după o oarecare perioadă de timp, revin la sărăcia şi lipsa de bani care-i caracterizează. La fel, mulţi aristocraţi cărora comuniştii le-au confiscat averile, au continuat să rămână bogaţi, chiar dacă în perioade lungi de timp nu aveau niciun sfanţ în buzunar.
În fapt, există două motive care determină lipsa banilor. Primul şi cel mai important este dat de relaţia toxică pe care o ai cu banul. Ştiu că sună ca un slogan motivaţional, dar nu e. Ce înseamnă relaţie toxică? Majoritatea celor care nu au bani sau care simt apăsarea lipsei de bani sunt cei care caută „să facă bani”. Dar ce-i rău în asta? – mă veţi întreba. Nu trăim în capitalism, nu toată lumea caută să facă bani? Aşa e, trăim într-o societate în care deturnarea sensului banilor produce nebuni pe bandă rulantă, astfel încât s-a ajuns ca nebunia să fie considerată normalitate.
Peste tot pe unde te uiţi dai peste oameni care caută bani. Iar pentru cei mai mulţi dintre ei banii lipsesc. De fapt asta e o boală, un soi de nebunie obsesivă preschimbată în normalitate. „E moral să fii lacom” – repeta ca o moară stricată un liberal pe la începuturile anilor ’90. O să înţelegeţi imediat care-i problema, dar pentru aceasta este necesar să mai fac o mică paranteză pentru a câştiga un element menit a ne face să înţelegem cu adevărat fenomenul.
La Revoluţie ne consideram toţi săraci. Şi eram săraci. Acum, marea majoritate ne considerăm săraci. Şi, de asemenea, suntem săraci. Care-i diferenţa? Am mai explicat-o plastic şi o să o repet: diferenţa dintre socialismul din care am ieşit şi „capitalismul” în care am intrat e simplu de înţeles dacă am considera că suntem un număr de oameni – să spunem 10 – care avem un sac de făină pe săptămână. În vremea socialismului acest sac se împărţea egal şi toţi trăiau la limita supravieţuirii, dar plângeau de foame.
Acum se împarte inegal, în sensul în care, prin intermediul corupţiei sau a abilităţilor, unii îşi iau mai mult, în timp ce alţii rămân fără nimic. Astfel, dacă în orânduirea socialistă toţi erau la limita de supravieţuire, acum sunt unii care-o duc bine, în timp ce alţii realmente mor de foame. Puneţi în locul sacului de făină banii şi veţi obţine ceea ce se vede.
Ce înseamnă relaţie toxică cu banul din acest punct de vedere? Cei care caută cu orice preţ „să facă bani” rămân blocaţi la „sacul de făină” anterior prezentat. Au strict imaginea toxică a acestuia în faţa ochilor şi-şi fac iluzii că ar exista o variantă optimă de împărţire a sa, prin optim înţelegând una care i-ar avantaja. Şi aşa ajung să-şi facă tot felul de iluzii de tipul: „dacă tata era politician, eu aveam bani”, „dacă aş fi securist aş putea să fur” ș.a.m.d. Astfel, n-au habar că acel sac de făină este rezultatul unui alt proces, care presupune însămânţatul, întreţinerea, culesul recoltei şi măcinatul la moară. Plastic descris, asta înseamnă o relaţie toxică pe care o ai cu banul: iluzia că „este necesar să obţii produsul finit”.
Aşa apar oamenii-carcasă, cei care-s scârbiţi de viaţă, care-ţi vorbesc cu orele despre tragismul vieţii lor. Şi este necesar a fi crezuţi deoarece fix aşa e! Au o viaţă ca un coşmar dintr-un motiv simplu: în loc să facă ceva, caută „să facă bani”. Oamenii aceştia sunt cei care n-au înţeles că banul nu e un scop, ci un mijloc. Având o asemenea percepţie deformată, ajung să caute bani în loc s-o ia de la bază. Ce anume vrei să faci în viaţă? Societatea îţi spune că este necesar să faci bani şi te aruncă spre o ratare totală a vieţii.
Nu, nu este necesar să faci bani, ci este necesar să faci ceva: ceea ce-ţi place, ceea ce te pasionează, ceea ce te inspiră! Nu te faci doctor ca să câştigi bani şi influenţă – meteahnă existentă încă din vremea socialist-comunismului autohton – ci pentru că vrei să faci bine oamenii, pentru că vrei să descoperi un tratament revoluţionar, pentru că ai o preocupare vie pentru vindecarea unei boli. Dacă te faci medic pentru că vrei bani, o să ajungi un şarlatan ratat pe care-l blestemă pacienţii, un criminal în halat alb care se potriveşte în spital fix ca nuca-n perete.
Aşadar, cum să faci bani? Uită de ei! De fapt banii chiar nu există. Singurul aspect care există este ceea ce te inspiră, ceea ce vrei să faci cu plăcere. Desigur, există şi eventualele obstacole care te împiedică să realizezi ceea ce ai de realizat în viaţa asta, iar pe acestea este necesar să înveţi să le depăşeşti. Eu ţi-o spun acum, dar tu abia atunci când vei ajunge să faci ceva cu plăcere vei înţelege că nu banii sunt problema, ci piedicile pe care le întâlneşti şi care te împiedică în a-ţi îndeplini proiectul. Pe acelea este necesar să le rezolvi şi nu acumularea banilor. Iar banii, cu siguranţă vor veni după aceea. Asta pentru că ei sunt un mijloc, nu un scop în sine.
Şi uite-aşa am ajuns la cel de-al doilea motiv, probabil la fel de devastator ca şi primul. Este vorba de necunoaşterea „mecanismului banilor”. Am exprimat-o pompos, ca în cursurile de felul „cum să fii milionar în zece paşi”. De fapt, chestiunea e simplă: banul este necesar să fie gestionat. E o treabă de aritmetică elementară. De aceea mulţi se întreabă cu obidă: „Cum de X, la cât de prost e, învârte banii cu lopata?”. Adevărul e că nu-ţi este necesară multă şcoală ca să înţelegi mecanismul banului, ci doar disciplină. Mulţi oameni inteligenţi şi cultivaţi sunt deficitari la capitolul disciplină, acela la care excelează cei mai puţin dotaţi. Iar în lumea banului disciplina e obligatorie.
Ca idee generală, nu contează banii care-ţi tranzitează buzunarele, ci banii care-ţi rămân. Degeaba îţi intră lunar o sumă mare de bani în cont, dacă la sfârşitul lunii eşti pe minus. E simplu, e aritmetică elementară. De asemenea, cum probabil ai observat, omul are tendinţa de a se întinde mai mult decât îi permite plapuma. Dacă ai parte de venituri lunare din ce în ce mai mari, tendinţa generală e să cheltuieşti din ce în ce mai mult, iar la final s-o termini tot dator. E jocul nefast al învinsului perpetuu. De aceea este necesar să se modifice perspectiva: evaluează-te nu după cât câştigi, ci după cât îţi rămâne în buzunar la sfârşitul lunii, trimestrului, anului ș.a.m.d.
Banul este necesar să fie gestionat indiferent de sumele pe care le ai. Sunt oameni care sunt înfundaţi în datorii şi, în ciuda sumelor babane care le intră în conturi, trăiesc mai rău decât săracii. Cum se ajunge în astfel de fundături? Printr-o gestionare deficitară. Ca idee, dacă mai mult de 30% din venitul tău lunar merge în credite, ar fi cazul să-ţi sune un semnal de alarmă deoarece nu e normal. Orice credit pe care-l ai e o frână, astfel încât este necesar să cauţi să-l închizi cât mai repede.
În special, în ceea ce priveşte creditele ipotecare, este necesar să-ţi faci un plan de rambursare accelerată, nu să accepţi graficul de rambursare propus de bancă. Nu ai habar cât de mult scuteşti atunci când rambursezi în avans! Uită-te pe graficul de rambursare şi constată că rata pe care o dai la bancă, dacă eşti la începutul creditului, este compusă dintr-o sumă infimă, care e principalul, şi una babană, care e dobânda. Calculează câte „principaluri” (adică returnări reale din suma împrumutată) acoperi dacă rambursezi în avans o sumă mică lună de lună.
Apoi vin chestiunile de gestionare efectivă. În primul rând, este necesar să ai o rezervă care să-ţi permită să trăieşti 6-12 luni aşa cum trăieşti acum, dar în condiţiile în care nu ai avea sursele actuale de venit. Această rezervă este cazul să fie lichidă, adică ţinută probabil în depozite bancare. Dacă ţi-e frică de bancă, o poţi ţine în alte valori lichide. La ce e bună? Îţi va asigura un confort psihic. Ştii că ai bani puşi de-o parte pentru orice probleme, astfel încât nu te mai preocupă atât de mult un eventual accident financiar sau de altă natură. E o poliţă de asigurare pe care ţi-o gestionezi singur.
Apoi, după ce reuşeşti asta, este necesar să te apuci să investeşti. De ce? Pentru că investiţiile te ajută atât să-ţi păstrezi valoarea acumulărilor tale. Trăim într-o lume inflaţionistă. Banii puşi de-o parte, peste 10 ani îşi pierd valoarea. Investiţiile îţi aduc alţi bani. Dar ce înseamnă investiţii? Mulţi vor sări cu exemplele clasice: piaţa de capital, imobiliarele ș.a.m.d. Eu ştiu altceva: investiţia cea mai importată şi cea mai mare este necesar să fie în tine şi în pasiunea ta despre care am vorbit la punctul anterior. Aceea este ceea ce contează. Abia după aceea vin investiţiile celelalte. Nu-ţi lăsa niciodată pasiunea să sufere deoarece o vei pierde şi dacă o pierzi vei ajunge la fel de eşuat ca imensa masă de „căutători de bani”.
Indiferent câţi bani ai avea în buzunar, este necesar să le faci un management dacă nu vrei să-i pierzi. Extrem de mulţi oameni ignoră asta şi, de cele mai multe ori, ajung să se trezească fără bani. Culmea, sunt oameni care reuşesc să producă mulţi bani, dar care au perioade lungi de timp în care „stau pe uscat” deoarece atunci când au bani, le zboară necontrolat din buzunare. Un amic de-al meu era obsedat de faptul că avea mai puţini bani decât un angajat de-al său. O repeta ca o moară stricată deoarece nu i se părea logic. Culmea, chiar era cât se poate de logic. Angajatul său, din punct de vedere financiar, era un geniu pe lângă amicul meu. Şi-n toată ecuaţia amicul meu era săracul, în timp ce angajatul său era cel bogat.
Şi uite-aşa am cam ajuns la final. Mulţi vor fi dezamăgiţi citind articolul de faţă. „Ce superficialitate! N-are cum să fie atât de simplu!”. Ba da, culmea e că e simplu! În realitate nimic nu e complicat pe lumea asta, dar ne pierdem timpul uitând că linia dreaptă e cel mai scurt drum între două puncte. Toată povestea poate fi rezumată în două fraze: „Caută să fii bogat, nu să ai bani! Iar pentru a fi bogat este necesar să faci ceea ce te pasionează, ceea ce te inspiră, gestionând însă riguros sursele tale şi astfel, pe măsură ce creşti în pasiunea ta, vei fi mai fericit şi mai bogat în adevăratul sens al cuvântului”. Iar ceea ce am spus anterior se aplică oricând, la orice vârstă şi-n orice situaţie. Iată „marele secret” pe care probabil îl ştiai, dar îl ignorai deoarece e prea simplu ca să fie adevărat!
P.S. Să nu uit! Omul care m-a inspirat în viaţă se numea Don Justo, Justo Gallego Martínez pe numele său. Din 1961 şi până-n ultima zi a vieţii sale a construit catedrala pe care a promis-o celei la care s-a rugat atunci când era bolnav de tuberculoză. Un personaj fabulos, unul dintre cei mai bogaţi oameni pe care i-am cunoscut în viaţa asta. Atât de bogat încât mi-a dat şi mie cu mărinimie din pasiunea sa extraordinară.
Preluare: Trenduri Economice / Autor: Dan Diaconu
Politicienii Jens Stoltenberg și Mircea Geoană reprezintă NATO la nivel de PR. Practic, sunt imaginea Alianței, purtătorii ei de cuvânt. Oamenii din vitrină. Este de la sine înțeles că deciziile cu privire la acțiunile militare se iau în altă parte, nicidecum în birourile celor doi.
Opțiunea de a folosi politicieni ”carismatici” pe post de șefi de carton ai unei alianțe strict militare are un scop bine definit. În alte vremuri, probabil că Geoană și Stoltenberg și-ar fi găsit job în cadrul NATO doar la cantină, pe post de ospătari sau bucătari. Astăzi însă, cei doi au dificila sarcină de a crea o imagine angelică a alianței, special pentru publicul ignorant (din nefericire, majoritar).
Dacă ar fi să ne limităm doar la răsfoirea presei și la urmărirea principalelor jurnale de știri, NATO apare drept o alianță strict defensivă, plină de bunăvoință față de oricine respectă „ordinea internațională bazată pe reguli”. Civilii Geoană și Stoltenberg se străduiesc să îndulcească gesturile războinice ale alianței și să le prezinte într-un lumină în care morții și răniții să pară cât se poate de mulțumiți de soarta lor. Și, evident, să fie principalii vinovați în calitate de agresori, nu de victime.
Dincolo de aparențe, rațiunea de a fi a oricărei alianțe militare rămâne existența unui conflict în zona de interes sau iminenta producere a acestuia. Descurajarea eventualelor atacuri din partea potențialilor inamici ar fi un al treilea scop al menținerii și dezvoltării alianței.
NATO a luat ființă în 1949 ca un bastion împotriva Uniunii Sovietice, iar de atunci a rămas pilonul cooperării militare dintre SUA și Europa. O dată cu încheierea Războiului Rece, alianța nu doar că s-a extins până la granițele Rusiei, dar și-a asumat o gamă largă de misiuni dincolo de regiunea euroatlantică, în țări precum Afganistan, Irak, Somalia sau Libia.
Deși au pretins că luptă în Europa cu terorismul islamic (vezi bazele de rachete din Polonia sau România) Statele Unite și ceilalți 30 de aliați s-au concentrat de fapt pe „descurajarea agresiunii rusești”, în timp ce Kremlinul a încercat până prin 2008, fără succes, să oprească tăvălugul extinderii NATO. Și, eventual, să coopereze militar cu cei care pretindeau, în mod fals, că urmăresc doar desfășurarea unei „umbrele” anti-teroriste.
Afacerea cu armament are specificul ei. Înflorește în perioade de război și stagnează sau suferă un declin pe timp de pace. De aceea atunci când analizăm o informație despre NATO, furnizată cu un zâmbet larg de Geoană sau Stoltenberg, trebuie să știm că la mijloc este vorba despre foarte, foarte mulți bani. Zeci și sute de miliarde de dolari. NATO nu are absolut niciun interes să aducă pacea în Ucraina sau în orice alt focar de război.
Dimpotrivă, NATO (iar aici mă refer la Pentagon și la furnizorii de armament) ține cu dinții ca războaiele să se prelungească la infinit. Iar acolo unde există condiții prielnice face tot posibilul să izbucnească noi conflicte. Morții reprezintă „daune colaterale”. Un număr oarecare, util doar atunci când atinge șase cifre, iar generalii se plâng că nu mai are cine să mânuiască armamentul. „Majoritatea războaielor durează mai mult decât se aşteaptă atunci când încep. Prin urmare, trebuie să ne pregătim pentru un război lung în Ucraina”, ne-a explicat marioneta Stoltenberg, într-un recent interviu.
Să fim realiști. Afacerea merge ca pe roate. Cât timp mai există carne de tun în Ucraina, administrația Biden va face tot posibilul să prelungească agonia oamenilor lui Zelensky.
Când spui NATO, din păcate spui dorință de război, nu de pace.
Autor: Adrian Onciu
ULTIMELE ARTICOLE
Cele mai populare:
