Tot aud și văd ode obscene ridicate Occidentului în general și Uniunii Europene în special. Propagandiștii frenetici repetă aceeași mantră a bunăstării pe care ne-a adus-o nouă impersonala Uniune Europeană. Și, în același ritm, ni se reamintește cât de înapoiați eram pe vremea lui Ceaușescu și cum ne-am dezvoltat acum. Doar că treburile nu stau așa cum spun ticăloșii, iar dacă ne vom apuca să aplicăm „dreapta măsură” vom ajunge la niște concluzii interesante.
PIB-ul României în 1988 era de 53.6 mld. $. Întrucât la începutul lui 1989 nea Nicu a anunțat că a terminat-o cu datoria externă, putem considera că aveam împrumuturi zero. În același an, prețul aurului era de 287.45 $ pe uncie (prețul de închidere). Prețul actual al aurului este de aproximativ 2500 $ pe uncie, adică de 8.7 ori mai mare. Ceea ce înseamnă că, în termeni actualizați, PIB-ul României din 1988 era de 466.32 mld. $ în bani actuali!
Conform datelor Băncii Mondiale, PIB-ul României pe 2023 a fost de 351 miliarde $. Asta înseamnă că acum, după mult prea înțeleapta aderare la UE&NATO, suntem cu 25% sub PIB-ul din 1988! Și nici nu e de mirare, având în vedere faptul că în deceniul 9 am avut de-a face cu o distrugere programatică a economiei Românești, iar ceea ce s-a reconstruit s-a făcut doar ca „element dependent de o entitate externă”, astfel încât o decuplare bruscă ar fi un adevărat dezastru pentru noi. Cu alte cuvinte, stăm nu prost, ci extrem de prost, reușind contraperformanța ca în decurs de 36 de ani să scădem cu 25%!!! Iar acum practic suntem fără nicio șansă de a ne așeza pe picioarele noastre.
Probabil, unul care a trăit și-n epoca Ceaușescu va avea o observație: cum se face că atunci oamenii abia își luau o mașină din producție internă, iar confortul familiilor era mult redus (de ex. la nivelul de electrocasnice s.a.m.d.). Aici avem două observații. În primul rând, dacă facem o comparație ar trebui să o facem la nivelul de atunci atins de Occident, cu care ne comparam. Fără doar și poate, occidentalul o ducea mai bine, având acces la tehnologii mai avansate decât noi. Un exemplu sunt mașinile, care în România rămăseseră la nivelul anilor 70. Apoi electrocasnicele, care în Occident își începuseră explozia, în timp ce la noi se cam limitau la mașini de spălat și ceva electrocasnice mici, față de abundența occidentală. Cu toate acestea, putem face comparația inclusiv cu ceea ce avem acum. Dar pentru aceasta trebuie să ne uităm la structura datoriei externe.
În 1988 România avea de primit peste 5 mld. $ din diverse credite acordate țărilor în curs de dezvoltare. Asta înseamnă că aproape aveam sume împrumutate de vreo 10% din PIB (situația e voit neclară întrucât mare parte din datorii au fost anulate pe șpăgi de guvernanții României postrevoluționare, ultimul caz fiind cel al anulării datoriei Irak-ului de către băsescu).
În prezent România are un grad de îndatorare de aproape 60% din PIB. Imaginați-vă că Ceaușescu în 1988 ar fi băgat în capriciile populației doar sumele pe care le avea de primit. Asta ar fi însemnat nu doar rezolvarea problemelor alimentare (care oricum n-ar fi existat dacă Ceaușescu n-ar fi fost sabotat de către Securitate), ci și o bunăstare incredibilă a românilor. Cei care au trăit în acea perioadă știu bine situația: oamenii aveau bani, dar nu exista oferă suficientă. Astfel, prin redirecționarea producției la intern și prin pornirea importurilor, situația ar fi fost echilibrată extrem de ușor. Doar că au existat mai multe elemente care au făcut imposibilă revenirea: trădarea Securității, incompetența aparatului de partid, anchilozarea regimului și, nu în ultimul rând, un Ceaușescu cu o sănătate șubredă, incapabil să ofere o soluție de succesiune viabilă. Înțepenirea lui Ceaușescu în soluția „mereu mai târziu” Nicușor – soluție respinsă de majoritatea covârșitoare a populației, în ciuda activării sale la Sibiu, unde a arătat o preocupare deosebită față de problemele reale – a făcut ca întreaga lume să înțeleagă că trebuie să aștepte mai întâi să dispară Ceaușescu pentru ca apoi să vadă ce e de făcut. Tocmai de aceea, planul de trădare cu lovitura de stat în urma căreia să vină la putere Ion Iliescu a fost acceptat de toți factorii de decizie, a căror trădare a fost cumpărată extrem de ușor.
Ceea ce trebuie să înțelegem este că, din punct de vedere fundamental, suntem realmente în rahat. Nu mai avem o industrie de sine stătătoare, întrucât majoritatea covârșitoare a „centralelor” investițiilor din România sunt în afara țării, astfel încât o rupere fără un plan premergător s-ar dovedi dezastruoasă. Veți spune, probabil, că nu mai există nicio șansă să ne rupem pentru că noi nu vrem. Din partea noastră da, dar din partea lor? Asta e întrebarea pe care nu și-o pune nimeni.
Privind de la nivelul continentului, observăm că economia Europei a ajuns una marginală. Mașinăria economică germană zace în ruină, în timp ce Franța e o mizerie. Cei doi lideri ai economiei europene sunt într-un dezastru absolut, dar nerecunoscut – în sensul în care țin în continuare coada sus. Ca să înțelegeți situația, vă voi spune clasamentul PIB-ului raportat la puterea de cumpărare din 1990: SUA, Japonia, Germania, Italia, Franța, China, Brazilia, UK, India. Același clasament în 2023: China, SUA, India, Japonia, Rusia, Germania, Indonezia, Brazilia, Franța, UK. PIB-ul BRICS (doar al membrilor fondatori, nu și cel al aderenților) este mai mare decât PIB-ul G-7. Europa este undeva la coada clasamentului, trăind doar în virtutea inerției și nefiind capabilă să-și mai revină fără o restructurare din temelii a întregii sale structuri politico-economice.
Revenind la noi, tocmai aici e problema majoră sau „buba mare”, cum spun copiii: suntem într-o alianță pierzătoare, dar fără absolut niciun fundament și înglodați în datorii. Mai mult, partenerii noștri americani ne sug în disperare, căutând să fure cât mai e de furat acum, pe ultima sută de metri. Și, drept mulțumire, mai avem și securea războiului deasupra capului pentru care l-au trimis pe Prostănac în misiune.
Ce se va întâmpla cu noi? E greu de imaginat, dar la nivel politic și al statului profund ar fi trebuit să existe planuri de avarie. Există aceste planuri? În afară de cel al cedării României în mâinile globaliștilor lui Schwab nu mai există niciun alt plan. Asta e realitatea pe care nu v-o spune nimeni!
Date fiind fundamentele pe care le avem, dar și perspectivele sumbre, este, cred eu, clar pentru toată lumea că întreaga clasă politică de după 1989 este responsabilă pentru acest jaf inimaginabil. Am mai făcut un calcul în trecut din care rezulta că ceea ce am plătit Imperiului Otoman împreună cu ceea ce le-am dat rușilor în perioada în care am fost sub ocupație e o nimica toată față de cât ne-a jefuit doar SUA în așa-zisele tranzacții cu armament și FMI-ul cu ajutorul solicitat de băsescu la ordinul stăpânilor săi occidentali. Dacă punem în balanță toate furturile efectuate programatic, „cu legea în mână”, obținem niște valori amețitoare. Chiar și pedeapsa capitală, aplicată tuturor factorilor politici de la Revoluție până acum, ar reprezenta o nimica toată în termeni de plată a pagubelor.
Nu știu cum vom ieși din fundătura în care ne-am băgat, dar știu sigur că atât de rău n-am fost niciodată în istorie. Și dacă vi se pare că trăiți decent, gândiți-vă că decența asta pe care o clamați acum va fi blestemată de generații întregi care, chiar dacă în prezent sunt nenăscute, sunt condamnate la sclavie pentru a „compensa” jaful inimaginabil executat sub privirile noastre tâmpe.
Autor: Dan Diaconu
România a intrat definitiv în zona de influență americană odată cu stabilirea la Kogălniceanu a celei mai mari baze NATO din Europa. Guvernul nostru va aloca cel puțin 2,5 miliarde de euro în proiectul întins pe 2.800 de hectare, care va arăta ca un orășel. Cu 10.000 de militari, plus familiile lor.
Negocierile de încetare a focului în Ucraina nu vor schimba registrul. Așa că politicienii de la București se vor comporta ca și până acum, după modelul politicienilor de la Berlin încă puternic timorați de statutul de învinși în cel de-al doilea război mondial. Și, bineînțeles, autori ai Holocaustului.
Ocupația americană în Europa beneficiază din plin de propaganda aparatului mass-media finanțat de Congresul SUA. Astfel, deciziile guvernanților de la Berlin, Paris sau București, oricât de stupide ar fi, oricât de tare ar măcina suveranitățile naționale, oricât de mult ar păgubi bugetele țărilor respective, sunt prezentate (absolut ridicol) într-o lumină favorabilă.
Banii vorbesc. Întreprinzătorii americani dirijați de la București de inegalabilul iluzionist David Muniz au reușit să cointereze atât elitele din politică și afaceri, cât și influensării atașați euroatlantismului. Cu alte cuvinte, din profitul scandalos de mare obținut prin afaceri dubioase cu instituțiile statului, Muniz a dirijat o parte din bani către partenerii români. Bineînțeles, prin interpuși: ONG-uri, granturi, contracte de publicitate ș.a.m.d.
Statul rămâne în continuare cea mai bună vacă de muls. Și asta pentru că furtul rămâne nepedepsit în prea multe cazuri. Iar păgubitul nu simte lovitura decât atunci când se ajunge pe buza falimentului.
Atât potlogarii de peste ocean, cât și ”ai noștri” conștientizează că jaful poate să meargă mai departe cât timp pagubele sunt acoperite fie prin împrumuturi împovărătoare, fie prin majorarea taxelor și a impozitelor. Ori prin ambele metode simultan. Cu impact direct asupra nivelului de trai al cetățenilor.
Politicienii globaliști aflați la cârma României cunosc în detaliu fenomenul. Ei știu că nu au de ales. Dacă merg pe ”varianta Dragnea” de negociere cu americanii, riscă pușcăria, demiterea, pierderea privilegiilor sau deteriorarea bruscă a situației economice la nivel național. În ultimul caz, protestele de stradă și procesele electorale îi aduc în situația de a pierde puterea.
Așadar, indivizi ca Ciucă, Ciolacu sau Lasconi, dacă ar avea cea mai mică intenție de a apăra ”interesul național”, ar trebui să facă totul pentru a limita pierderile. Spre exemplu, în loc să cedeze gratis un sistem Patriot de un miliard de dolari, să primească în loc măcar armament de 500 de milioane. Sau în loc să cumpere aiurea vaccinuri de 3 miliarde, să se mulțumească doar cu marfă de 200 de milioane.
Exemplele de jaf ordinar din bugetul de stat făcut la presiunea Ambasadei sunt numeroase. Autostrada Bechtel, afacerile cu sisteme Microsoft, contractele Big Pharma cu Ministerul Sănătății (în special cele legate de tratamentul cancerului), investiția păguboască cu minireactoare nucleare la Doicești sau achizițiile banditești de armament și gaze GNL ar fi doar cele mai vizibile din ultima perioadă.
Din nou: statutul nostru de țară mică aflată sub ocupație ne lasă prea puține grade de libertate.
Viitorul președinte și viitorul guvern (chiar dacă, printr-o minune, ar proveni din zona suveranistă) ar trebui să aibă un singur proiect major. Și anume limitarea daunelor enorme la nivel economic. Daune rezultate din parteneriatul strategic cu Statele Unite.
Orice alt ideal ar fi complet nerealist.
Autor: Adrian Onciu
În linii mari, lumea filmului a tratat mult mai îngăduitor comunismul decât nazismul. Există două motive pentru asta.
Primul este acela că mulți oameni de film erau admiratori ai comunismului, cel puțin la modul abstract – adică, îl doreau pentru alții, chiar dacă nu pentru ei. În opinia lor, egalitatea era ceea ce era abandonarea păcatului pentru Sf. Augustin: doreau asta, dar nu chiar acum. Și când nu a mai fost posibilă negarea crimelor comunismului, probabil că nu au dorit să arate lumii adevărul a ceea ce ei îndrăgeau. Simpatia pentru comunism era jenantă, la fel cum a rămas și pentru succesorii lor intelectuali.
Al doilea motiv este acela că egalitarismul economic reprezintă o doctrină mult mai respectabilă decât rasismul, chiar dacă în forma sa extremă (comunismul) a fost responsabil de tot atâția morți. Puțini sunt, într-adevăr, aceia care nu s-au întrebat dacă bogăția extremă a câtorva indivizi e bună sau sănătoasă pentru societate, chiar dacă sunt incapabili să spună exact în ce măsură e permisă sau de dorit inegalitatea economică. E o problemă în care nu vreau să intru.
În fapt, crimele și ororile comunismului au fost cunoscute de la bun început. De-a lungul anilor am adunat cărți publicate de la începutul loviturii de stat comuniste din Rusia – adesea intitulată greșit revoluție – până la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. S-a știut totul de la început: nu a fost nevoie de Soljenițîn, oricât de juridică a fost opera lui, pentru a afla. Problema era că dovezile nu erau crezute, fiind puse cu succes pe seama prejudecăților politice. În ochii publicului era aruncat praful unor cărți de tendință opusă care lăudau regimul sovietic, cu titluri ca «Uniunea Sovietică combate nevroza» și «Uniunea Sovietică se luptă cu infracționalitatea» (cu succes, bineînțeles). Mai mult, lumea se găsea într-o stare atât de jalnică încât oamenii doreau să creadă în minuni politice.
Recent, am fost să văd un film românesc intitulat «Experimentul Pitești». În mod surprinzător, vorbea despre brutalitățile făcute de regimul comunist, în cazul de față cel din România, imediat după ce comuniștii au pus mâna pe toată puterea.
România, din păcate, nu era străină de brutalități. Când românii au ocupat Transnistria și Odesa, până și germanii au fost uluiți de brutalitatea lor. Deloc surprinzător, intelighenția română de dinainte de război era admiratoare sau complice cu mișcarea fascistă română. Celebrul scriitor Emil Cioran, care a emigrat în Franța și a scris apoi în franceză, și-a petrecut viața regretând (sau cel puțin acoperind urmele) admirației pentru fascism, făcând asta și prin promovarea unei filosofii a dezabuzării și nihilismului. Când spunea că ideea de a i se scrie o biografie ar trebui să fie un motiv suficient pentru oricine să se lase de scris, știa despre ce vorbea.
«Experimentul Pitești» reprezintă o descriere fără menajamente a metodelor folosite pentru „a reeduca” presupușii dușmani ai noului regim prin metode de umilire și tortură severă, transformându-i pe deținuți în torționari ai presupușilor lor dușmani. Tehnicile erau un fel de perversiune criminală a sistemului lancastrian, conform căruia elevii mai mari îi învață pe cei mai mici.
Eforturile prin care regimurile totalitare încercau să obțină mărturisiri false m-au consternat mereu. De ce să nu-l împuști sau să-l omori direct dacă oricum asta vrei să faci? De ce mai te chinui să obții confesiuni când oricum ai deja puterea totală, iar mărturisirile sunt oricum incredibile și evident obținute prin forță?
Probabil scopul îl reprezenta propaganda, dacă ținem cont că scopul propagandei în țările comuniste nu era de a informa sau convinge, ci de a umili: adică a-i forța pe oameni să creadă ce nu era de crezut și să sărbătorească ce detestau mai mult, inclusiv înrobirea lor. Desigur că mărturisirile îi doborau psihic pe cei care le făceau, dacă supraviețuiau. Ceea ce dorea regimul (deși liderii nu se exprimau astfel) era o populație care se ura și se disprețuia pe sine.
Filmul prezintă grafic tortura sau torturile folosite la Pitești între 1949 și 1951. Nu inventează nimic. Există dovezi documentare pentru tot ce se prezintă. Soția mea a trebuit să privească în altă parte, sau să-și acopere fața cu eșarfa, atât de oribile erau imaginile. Simțeam un amestec de sentimente.
Propria-mi înclinație de a privi în altă parte era oare doar lașitate sau falsă sensibilitate, un simplu refuz de a vedea realitatea? Sau era rușinea de a sta comod la cinema, după o masă bună, urmărind astfel de lucruri aproape voaiorist? (Cei care stăteau lângă mine, români, mâncau floricele, care aproape mereu mă irită, dar nu și în cazul de față.)
Ar trebui ca exigențele artistice să limiteze reprezentările literale ale ororilor istorice? Am crezut mereu că implicitul funcționează mult mai puternic decât explicitul, ce nu se spune decât ce se spune. Dar așa stau lucrurile? Existau în film scene de a căror veridicitate nu mă îndoiesc, dar a căror lungime și repetiție mă făcea să mă revolt mental. Repetiția, a spus cândva Napoleon, e singura metodă retorică ce funcționează, iar în acest film e folosită pentru a spune că tortura extremă nu a fost o aberație de moment, ci un sistem cerut pentru câțiva ani de puterea comunistă. Din punct de vedere artistic, cred că insistența pe tortură a filmului fost o greșeală, deși nu sunt sigur că în acest caz considerațiile artistice au sens.
Torționarul șef își începuse viața ca un tânăr decent, dar sub presiunea torturii a devenit cel mai rău dintre cei răi. Asta până când regimul, mereu gata să-și trădeze oamenii, s-a îndreptat împotriva lui și l-a executat. Să tragem de aici concluzia că în anumite condiții toți putem deveni cei mai răi dintre cei răi?
Preluare: contramundum.ro / Autor: Theodore Dalrymple
În urmă cu câțiva ani, după ce mi-am trimis fetița de cinci ani la grădiniță,s-a întors recitând aceeași mantră ecologistă, veselă pe care am învățat-o și eu când eram copil. „Redu, refolosește, reciclează”, striga, mândră că poate să arate că a învățat ceva pe de rost.
Reciclarea îi face pe oameni să se simtă bine, dar este îndoielnic în ce măsură îmbunătățește viețile oamenilor sau viața planetei.
Virtuțile morale ale reciclării sunt rareori puse sub semnul întrebării în Statele Unite. Au fost inculcate în psihicul american de-a lungul mai multor decenii. Într-o vacanță recentă în Caraibe, soția prietenului meu a dat dovadă de mustrări de conștiință serioase în timp ce colecta cutii de apă și bere pentru gunoi, deoarece hotelul nostru nu avea coșuri de gunoi specializate în așa ceva.
„Mă simt groaznic când arunc aceste deșeuri în gunoi la grămadă”, spunea ea cu o față îndurerată.
Nu m-am îndurat să-i spun că cel mai probabil sticlele pe care le colectează în SUA o sfârșesc exact ca acelea din insula în care ne aflam.
După cum a remarcat revista «Discover», reciclarea este o afacere riscantă. Un studiu din 2010 al Columbia University a descoperit că doar 16,5% din plasticul colectat de Departamentul de Salubritate din New York era „reciclabil” (…)
De atunci, lucrurile s-au înrăutățit. The New York Times a publicat un reportaj în care detalia cum sute de orașe din întreaga Americă abandonează încercările de reciclare.
Philadelphia arde acum aproape jumătate din materialele reciclabile ale celor 1,5 milioane de rezidenți, într-un incinerator care convertește gunoiul în energie. În Memphis, aeroportul internațional încă are coșuri pentru reciclare în terminale, dar fiecare doză, sticlă și ziar este trimisă la depozitul de deșeuri. Iar luna trecută, oficialii din Deltona, oraș din Florida, au anunțat că, în pofida eforturilor lor, programul de colectări nu funcționează și l-au suspendat. Acestea sunt doar trei dintre cele câteva sute de orașe din SUA care au renunțat la programele de reciclare, au limitat tipurile de materiale pe care le acceptă, sau au mărit prețurile.
Unul dintre motive este dat de refuzul Chinei, probabil cel mai mare cumpărător de reciclabile din America, de a mai cumpăra, începând cu 2018. Alte țări, precum Thailanda și India, au crescut importurile, dar nu suficient pentru a echilibra costurile în creștere pe care trebuie să le suporte orașele.
„Ne aflăm într-un moment de criză al mișcării pentru reciclare”, a afirmat Fiona Ma, trezorierul Californiei.
Costurile reprezintă cuvântul cheie. Ca orice altă activitate și serviciu, reciclarea este o activitate economică. Secretul murdar este că beneficiile reciclatului au fost îndoielnice, și asta de foarte mult vreme.
De cât timp? Probabil de la început. Aproape în urmă cu un sfert de secol, Lawrence Reed a scris despre moda crescândă a reciclării, pe care statele și guvernele locale o urmăreau cu o fervoare religioasă. Existau foarte multe probleme cu o astfel de abordare.
Problema este că uneori reciclarea are sens, iar uneori nu are. În graba legislativă de a promova reglementări constrângătoare pentru reciclare, guvernele statale și locale ar trebui să se gândească la aspectul științific și economic al fiecărei propoziții. Adesea, ideile proaste sunt mai rele decât absența ideilor și pot produce efecte de durată dacă sunt incorporate în legislație. A cere pur și simplu ca ceva să fie reciclat poate perturba piețele și nu garantează că va funcționa din punct de vedere economic sau ecologic (…)
Crezând că nu mai există spațiu în gropile de gunoi, americanii au ajuns la concluzia că reciclarea rămâne singura opțiune. Intențiile erau bune și concluziile păreau plauzibile. Reciclarea are uneori sens, pentru unele materiale, la un anumit moment dat. Dar cea mai simplă și ieftină opțiune este să îngropi gunoiul într-o depozit de deșeuri sigur din punct de vedere ecologic. Și din moment ce nu există o penurie de spații pentru acest lucru (criza din 1987 a fost o alarmă falsă) nu există niciun motiv pentru a face din reciclare un imperativ moral sau legal.
Așa stau lucrurile din punct de vedere economic, veți spune. Dar cum rămâne cu mediul? Ei bine, beneficiile ecologice ale reciclării sunt departe de a fi clare. Pentru început, ideea că nu avem suficient spațiu pentru a depozita în siguranță gunoiul este falsă.
Potrivit unei estimări, tot gunoiul produs în SUA în următorii 1000 de ani ar putea umple o groapă cu o adâncime de 100 de yarzi și cu laturile de 35 de mile fiecare. Deci, nu este ceva atât de mare, dacă nu se întâmplă să trăiești în zonă. Sau, ar fi nevoie de 20 de ani pentru a umple toate gropile de gunoi construite deja în SUA. Așadar, ideea că ne epuizăm depozitele de deșeuri – impulsul inițial pentru boomul reciclării – se dovedește a fi fost o alarmă falsă.
Apoi, în reciclare sunt implicate energie și resurse. Câtă apă consumă anual americanii pentru a spăla lucruri care ajung în groapa de gunoi? Cât combustibil este consumat pe flote de barje și camioane care merg de-a lungul autostrăzilor și oceanelor, cărând tone de gunoi pentru a fi procesate în unități care poluează?
Informațiile sunt neconcludente, iar rezultatele eficienței ecologice prin reciclare variază în funcție de materialele care sunt reciclate. Și toată lumea presupune că reciclabile nu sunt curățate și transportate doar pentru a fi îngropate într-un depozit de deșeuri, după cum se întâmplă astăzi. Acesta este, după cum spunea Mises, haos planificat, rezultatul inevitabil al înlocuirii deciziei consumatorilor cu decizia planificatorilor centrali.
Potrivit autorului Richar Fulmer, „a recicla resurse presupune resurse. De pildă, hârtia veche de ziar trebuie să fie colectată, transportată și procesată. Aceasta înseamnă camioane care trebuie produse și alimentate, și fabrici de reciclare, care trebuie construite și alimentate cu energie. Iar toate acestea produc poluare – de la fabricile care construiesc camioane și de la benzina cu care se alimentează, și de la fabricile care produc componenente și construiesc uzina de reciclare, și de la combustibilul ars pentru a alimenta cu energie uzina. Dacă firmele fac profit reciclând hârtia, atunci putem fi siguri că mai multe resurse sunt economisite decât folosite. Dar dacă reciclarea este obligatorie prin lege, nu avem nicio astfel de garanție.”
Factorul economic este, din nou, decisiv.
Este vremea să recunoaștem că mania reciclării este un uriaș placebo. Îi face pe oameni să se simtă bine, dar rămâne sub semnul întrebării în ce măsură îmbunătățește condiția oamenilor.
Au trecut trei decenii dar ce fac acum sute de orașe americane sugerează faptul că americanii iau în considerare ideea că reciclatul nu ar trebui să fie un imperativ moral sau legal.
Preluare: contramundum.ro / Autor: Jon Miltimore
Statele Unite trebuie să se desprindă din strânsoarea morții israeliene
Există câteva adevăruri simple care contrazic dezinformările aruncate de agenții Israelului și majoretele sale în Statele Unite, Canada, Europa, precum și în alte părți ale lumii anglofone. În primul rând, Israelul nu este o democrație și nu a fost niciodată una, de la înființarea sa în urmă cu peste șaptezeci și cinci de ani. A folosit masacrele din sate întregi și alte tipuri de terorism pentru a alunga trei sferturi de milion de palestinieni indigeni din casele lor. Apoi a adoptat legi pentru a interzice orice întoarcere acasă a acelor refugiați. Mulți dintre cei strămuți încă trăiesc până în prezent în așezări finanțate de O.N.U. (U.N.R.W.A.), până de curând în Gaza și, de asemenea, în țările învecinate. Evreilor din diaspora, fără rădăcini în Palestina istorică, li sa permis, prin comparație, să intre și să se stabilească în mod liber și au primit proprietățile palestiniene furate. Palestinienii care nu au fugit și, din păcate, s-au aflat în noile granițe israeliene, aveau doar drepturi limitate în comparație cu vecinii lor evrei, deși mulți dintre ei erau în mod nominal cetățeni israelieni.
În al doilea rând, realitatea demonstrează că Israelul este un aliat apropiat și prieten al Statelor Unite și al celorlalte națiuni care au fost forțate să-l susțină. În discursul său recent la sesiunea comună a Congresului S.U.A., prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu a exprimat o vanitate care suna astfel: „Prietenii mei, dacă vă amintiți un lucru din acest discurs, amintiți-vă asta: dușmanii noștri sunt dușmanii voștri, lupta noastră este lupta voastră, iar victoria noastră va fi victoria voastră”. Această declarație i-a ridicat în picioare aplaudând pe cei prezenți, dar a fost o afirmație la fel de falsă ca și restul afirmațiilor care au umplut prelegerea de aproape o oră a lui Bibi. În realitate, Israelul nu este aliatul real al nimănui, deși este cumpărat și plătit total pentru că politicienii americani se bucură să repete această fabulă. Alianțele sunt, prin natura lor, reciproce, iar Israelul nu a încheiat niciun acord pentru a ajuta nicio altă țară care ar putea fi atacată. Într-adevăr, chiar și definirea unui atac asupra Israelului este problematică, deoarece nu are granițe fixe, deoarece este o putere ocupantă asupra unei mari părți a ceea ce a fost cândva Palestina.
S.U.A., dimpotrivă, nu au ajutat situația, angajând în mod repetat un angajament „de fier” pentru „apărarea” Israelului, chiar dacă statul evreu ar începe un război, ceea ce este exact ceea ce vedem în prezent față de în privința asasinatelor și a altor zgomote de sabie ale lui Netanyahu îndreptate împotriva Libanului, Siriei și, mai ales, Iranului. În realitate, Israelului ar putea să-i pese mai puțin de viețile sau de bunăstarea americanilor, britanicilor și celorlalți pe care textul lor sacru, Talmudul și mulți israelieni, îi consideră suboameni care există doar pentru a-i servi pe evrei. Acei goyim sunt doar ceva mai mult decât surse de bani, arme și acoperire politică, deoarece „aleșii” distrug Orientul Mijlociu și se angajează în genocid împotriva vecinilor lor – cum ar fi Egiptul și Libanul – pentru a-și atinge obiectivul de a obține un Israel palestinian mai mare care se va întinde de la râul Iordan până la Marea Mediterană.
Există o mulțime de dovezi de primă importanță venite de la politicienii și rabinii israelieni pentru a confirma disprețul complet al Israelului față de viețile non-evreiești dintre „prietenii” și inamicii săi, precum și dorința lor totală de a-i vedea uciși sau înfometați fără nicio remuşcare. Ceea ce înrăutățește situația este că israelienii au corupt atât de mult guvernele federale și de stat ale SUA la mai multe niveluri și în atât de multe dintre operațiunile lor, încât cetățeanul obișnuit care este abuzat sau chiar ucis de Israel nu va găsi Departamentul de Stat sau justiția interesate să-i judece pe sionişti cerând răspunsuri asupra celor petrecute.
Rareori există vreo administrare de pedeapsă a justiției pentru cei care au fost făptuitorii, care sunt adesea soldați sau coloniști înarmați. Răspunsul obișnuit în conferințele de presă de la Departamentul de Stat când un american a fost ucis, ca în cazul recent al jurnalistei palestiniano-americane Shireen Abu Akleh, este să susțină că Israelul va efectua, fără îndoială, o investigație adecvată a posibilei crime, pe care purtătorul de cuvânt al guvernului american știe cu siguranță că este o minciună. Israelul nu își pedepsește aproape niciodată soldații sau polițiștii sau chiar coloniștii săi înarmați pentru uciderea arabilor sau a străinilor.
În multe cazuri, guvernul SUA va interveni într-o mușamalizare a crimei chiar și atunci când unul sau mai mulți cetățeni americani sunt victime. Pot fi citate cu ușurință numeroase situații în care guvernul israelian s-a simțit atât de liber de posibile consecințe, încât fie a ucis în mod deliberat, fie a creat un incident care i-ar fi putut răni pe americani fără nicio îngrijorare că ar exista represalii din partea Washingtonului. Aceasta este tragedia în curs, că guvernul american a fost atât de „ocupat” și controlat de monstrul israelian, încât nu mai are capacitatea de a reacționa rațional atunci când sunt în joc interese reale. Acesta este situația în prezent, cu o flotilă americană extrem de vulnerabilă care se îndreaptă spre Orientul Mijlociu pentru a „apăra” Israelul împotriva Libanului și Iranului, ca răspuns la declanșarea de către guvernul lui Netanyahu a unei noi crize regionale, după ce a comis recent asasinate la nivel înalt în ambele țări.
Dacă este vorba de război, tinerii americani vor fi, fără îndoială, trimiși de liderii lor să moară pentru a proteja Israelul criminal de război. Și doar se va înrăutăți odată cu viitoarele alegeri. Dacă Kamala Harris câștigă planul politic al Partidului Democrat în Orientul Mijlociu, promite că va continua înarmarea și finanțarea genocidului palestinienilor de către Israel. Nu va fi nicio schimbare față de ceea ce a comis ucigașul Joe Biden, iar soțul evreu al lui Harris s-a angajat deja să conducă lupta împotriva „antisemitismului” în SUA, declarând „Știu că… Statele Unite vor continua să fie alături de Israel și vor lupta împotriva valului în creștere al antisemitismului”. Asta înseamnă că Israelul și evreii americani, care constituie cel mai bogat și mai puternic grup demografic din SUA, vor continua să beneficieze să fie atât copleșitori, cât și protejați pe cheltuiala contribuabililor americani. Adio libertății de exprimare sau de asociere în SUA, dacă implică în vreun fel criticarea comportamentului Israelului sau a grupului evreiesc.
Dacă Donald Trump câștigă în noiembrie, va fi și mai rău, deoarece s-a angajat să împuternicească în continuare grupurile evreiești. Trump, care nu este chiar un savant renumit al Holocaustului, spune că ceea ce se întâmplă acum în Statele Unite „este exact ceea ce se întâmpla înainte de Holocaust”. El a promis recent că va restabili puterea Lobby-ului Israelului asupra Congresului în timpul unui eveniment de „luptă împotriva antisemitismului” cu donatorii evrei și megadonatorul pro-Israel, Miriam Adelson. La începutul acestui an, a fost raportat că Adelson, văduva regretatului miliardar magnat de cazinouri Sheldon Adelson, urma să-i dea lui Trump 100 de milioane de dolari pentru campania sa, în schimbul semnării sale pentru anexarea Cisiordaniei Israelului. De asemenea, Trump a promis că va bloca sau chiar va deporta antisemiții, spunând că „Voi implementa un control ideologic puternic al tuturor imigranților. Dacă urăști America, dacă vrei să desființezi Israelul, dacă nu-ți place religia noastră (ceea ce mulți dintre ei nu o fac), dacă simpatizi cu jihadiștii, atunci nu te vrem în țara noastră și nu vei intra”.
Trump a continuat în acest sens, spunând: „Cu ani în urmă, dacă spuneai ceva rău despre Israel sau despre poporul evreu, erai terminat ca politician… Cel mai puternic lobby din această țară a fost de departe Israelul și poporul evreu. Astăzi, este aproape ca și cum s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat cu [Sen. Chuck] Schumer? Ce s-a întâmplat cu toți acești oameni? Schumer este ca un palestinian!… Este el membru al Hamas?”. Întorcându-se către Adelson, a continuat: „Puterea, Miriam, a acestui lobby atât de puternic – a fost pentru bine, nu pentru rău. În urmă cu cincisprezece ani ei nu aveau șanse să fie aleși nicăieri, iar astăzi unii dintre acești oameni și sunt violenți și urăsc Israelul și urăsc pe evrei”.
Este un angajament incredibil, uimitor pentru ignoranța sa mai presus de toate, deoarece lobby-ul Israelului deține deja ambele partide politice majore și conduce politica externă a SUA, precum și așa-numitul Departament de Justiție de ani de zile. Statele Unite au, de asemenea, în mod unic posturi la nivel de ambasador care se ocupă de antisemitism și așa-numitul holocaust, ambele cu personal și conduse de evrei. Ei sunt Trimisul Special pentru Monitorizarea și Combaterea Antisemitismului și Biroul Trimisului Special pentru Problemele Holocaustului.
Confirmând o parte din ceea ce a susținut Trump, oricine a petrecut vreun timp la Washington și care a fost în mod rezonabil implicat în urmărirea fiasco-ului care se desfășoară acolo ar putea fi de acord că cel mai puternic lobby străin este cel al Israelului, susținut așa cum este de un vast intern. rețea care există pentru a proteja și hrăni statul evreu. Într-adevăr, elementul intern al lobby-ului este cel care îi dă putere, susținut ca fiind de grupuri de reflecție extravagant bine finanțate și de o mass-media de știri și opinie care se dovedește pro-Israel când vine vorba de evoluțiile din Orientul Mijlociu. Puterea a ceea ce prefer să numesc lobby evreiesc, pentru că de aici vin banii și accesul politic, se manifestă și la nivel statal și local, unde eforturile de a boicota Israelul în mod pașnic, din cauza crimelor sale de război și crimelor împotriva umanității. a fost pedepsit și chiar incriminat în peste treizeci de state.
În mai multe state, inclusiv în Virginia, aranjamentele comerciale speciale sunt concepute pentru a beneficia companiile israeliene în detrimentul rezidenților locali și al contribuabililor care nu au niciun cuvânt de spus în ceea ce se face în numele lor. Controlul evreiesc asupra problemelor și funcțiilor guvernamentale dragi inimii sioniștilor americani explică, de asemenea, de ce niciun grup pro-israelian nu a fost niciodată forțat să se înregistreze în temeiul Legii de înregistrare a agenților străini, chiar dacă aceștia operează în mod ilegal în numele unei țări străine. De asemenea, Israelul a scăpat de orice cenzură pentru că a furat materiale și tehnologie pentru a-și dezvolta propriul arsenal nuclear secret, pentru care i-ar fi refuzat orice ajutor dacă legile relevante ale SUA ar fi aplicate efectiv de către Departamentul de Justiție. Israelul ar trebui, de asemenea, să nu primească arme sau ajutor în temeiul legii americane Leahy, deoarece a fost vinovat de crime de război, inclusiv genocid. Are întotdeauna mână liberă în comiterea crimelor de război și a crimelor împotriva umanității fără să i se atragă atenția din partea Președintelui sau a Secretarului de Stat, ambii fiind în prezent declarați sioniști. Ultimul președinte american care s-a confruntat serios cu lobby-ul evreiesc/israelian a fost John F. Kennedy și a plătit prețul suprem pentru temeritatea sa.
Puțini americani știu despre cea mai flagrantă ucidere a concetățenilor lor de către Israel în timpul atacului asupra «USS Liberty» din 8 iunie 1967, care a ucis 34 de marinari americani și a rănit alți 171 în atacul de două ore, care era în mod clar destinat să distrugă navă de colectare a informațiilor care operează în mod legal în apele internaționale și colectează informații despre războiul de șase zile în curs între Israel și vecinii săi arabi. Israelienii, ale căror avioane aveau marcajele Steaua lui David acoperite, au atacat nava în mod repetat din aer cu tunuri și torpile. Ei au căutat să scufunde nava, dând vina pe Egipt, astfel încât Statele Unite să răspundă atacând inamicii arabi ai Israelului.
Un supraviețuitor al «USS Liberty», Joe Meadors, își amintește; „Niciun membru al Congresului nu a participat vreodată la serviciul nostru memorial anual de la Cimitirul Național Arlington la aniversarea atacului. Suntem condamnați ca ‘antisemiți’ și ‘bigoți’ pur și simplu pentru că am cerut ca atacul asupra ‹USS Liberty› să fie tratat la fel ca orice alt atac asupra unei nave marinei americane de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Tot ce avem suntem pe noi înșine. Nu Congresul. Nu Marina. Doar noi înșine. Avem nevoie de un loc unde să fim bineveniți. Avem nevoie de reuniunile noastre”.
Într-adevăr, curajul și determinarea incredibile ale echipajului supraviețuitor au fost singurul lucru care a împiedicat «USS Liberty» să se scufunde. Comandantul navei, căpitanul William McGonagle, a fost distins cu o medalie de onoare a Congresului pentru rolul său eroic în menținerea navei pe linia de plutire, deși lașul și venalul președinte Lyndon Baines Johnson, care s-ar fi înțeles cu israelienii pentru a ataca nava, a rupt tradiția și a refuzat să țină ceremonia de decernare a medaliilor la Casa Albă, refuzând, de asemenea, să o acorde personal, delegând această sarcină Secretarului Marinei într-o prezentare publică închisă, care a avut loc doar cu discreție la «Washington Navy Yard». Medaliile suplimentare acordate altor membri ai echipajului în urma atacului au făcut din «USS Liberty» cea mai decorată navă din istoria Marinei Statelor Unite.
Mușamalizarea atacului a început imediat, incluzând ascunderea actualei retrageri de către Casa Albă a avioanelor de luptă lansate de Flota a șasea pentru a ajuta «USS Liberty» aflată sub atac. Ulterior, echipajul «USS Liberty» a jurat să păstreze secretul asupra incidentului, la fel și muncitorii din șantierul naval din Malta și chiar bărbații «USS Davis», care ajutaseră «USS Liberty», grav avariată, să ajungă în port. O instanță de anchetă convocată și condusă în grabă de amiralul John McCain a acționat conform ordinelor de la Washington pentru a declara atacul drept caz de identitate greșită. Consilierul juridic superior al anchetei, căpitanul Ward Boston, care a declarat ulterior că atacul este un „efort deliberat de a scufunda o navă americană și de a-i ucide întregul echipaj”, a mai descris cum „președintele Lyndon Johnson și secretarul Apărării Robert McNamara i-au ordonat să concluzioneze că atacul a fost un caz de ‘identitate greșită’, în ciuda dovezilor copleșitoare care să spună contrariul”. Concluziile instanței au fost rescrise și secțiunile referitoare la crimele de război israeliene, inclusiv mitralizarea plutelor de salvare, au fost eliminate.
Ulterior, senatorul John McCain din Arizona și-a folosit poziția din Comitetul de Servicii Armate a Senatului pentru a bloca în mod eficient orice reunire a unei comisii de anchetă pentru a reexamina dovezile. Majoritatea documentelor referitoare la incidentul «USS Liberty» nu au fost niciodată făcute publice, în ciuda celor 57 de ani care au trecut de la producerea atacului. Pentru a cita doar un alt exemplu al modului în care politicienii ambițioși încă se unesc pentru a proteja Israelul, guvernatorul Floridei și recent aspirant la președinție Ron DeSantis este un fost ofițer al Marinei care a servit cândva ca congresman pentru un district din Florida în care locuiau mai mulți supraviețuitori ai «USS Liberty». Ei au povestit cum au fost respinse încercările repetate de a se întâlni cu DeSantis pentru a discuta o posibilă anchetă oficială, congresmanul refuzând să le întâlnească. Chiar și organizația de veterani «Legiunea Americană» a refuzat să permită Asociației Veteranilor «USS Liberty» să aibă o masă sau un stand la convenția sa anuală și chiar a interzis orice participare a grupului la întâlnirile sale!
Așadar, tratarea «USS Liberty» și suprimarea drepturilor fundamentale pentru americani nu ar trebui să surprindă pe nimeni într-o țară a cărei clasă guvernantă a fost de decenii la licitația puternicului lobby al unui stat client mic care operează ilegal și nu a cauzat altceva decât necazuri și cheltuieli pentru Statele Unite ale Americii. Se va termina vreodată? Posibil, dar numai atunci când statul evreu va extrage ultimul dolar din Trezoreria SUA și ultima armă din arsenalele Americii, într-un moment în care ceea ce rămâne din Statele Unite va fi doar o bucată veche de cârpe și etichete care pot fi ușor aruncate.
Preluare: unz.com / Autor: Philip Giraldi
Un posibil Președinte al României, actualmente general:
„Apa nu numai că este rece…(n.r. atunci când nu este fierbinte, evident), dar te și răcorește…ăăă…atunci când o domini și ești deasupra ei…(n.r. căcând ești dedesubt, în general te îneci…, dacă insiști să stai dedesubt…!)”.
Un alt posibil Președinte al României, actualmente civil fost covrigar, ridică ștacheta:
„…am reușit în final să trecem de la fapte la vorbe…!”, ceea ce mi se pare sincer o performanță deosebită, deoarece faptele erau atât de cretine, că nici nu puteau fi descrise în vorbe!
Vă mărturisesc sincer că m-a bufnit plânsul la gândul că astfel de hibrizi fără sistem nervos central, un fel de amoebe, vor putea ajunge în fruntea României.
Nu buddhiștii sunt Zen, ci poporul Român este supra-Zen că nu reacționează la astfel de inepții cosmice.
Să știți că vorbele rostite articulat și cu voce tare de astfel de specimene, nu numai români, sunt pe fond unde energetice care se propagă în tot Universul, și sunt convins că ajung să fie descifrate și de alte civilizații extraterestre care se cacă pe ele de râs.
Și ne mai mirăm de ce nu ne contactează nimeni…!
Măcar tăceți dracului din gură că ne aud ăștia din Cosmos și ne facem de tot rahatul.
El Comandanthe.
Autor: Jean Maurer
Pe 4 septembrie 1968 apare Decretul privind constituirea, organizarea şi funcţionarea gărzilor patriotice („detaşamente înarmate constituite din muncitori, ţărani şi intelectuali”), menite să contribuie, în colaborare cu Armata, la apărarea ţării, Republicii Socialiste România, în cazul unei intervenţii străine (precum cea din Cehoslovacia, din august 1968).
Gărzile Patriotice au fost fondate în 1968, după discursul de la București, din 21 august, prin care președintele Nicolae Ceaușescu a condamnat public înăbușirea Primăverii de la Praga de către Uniunea Sovietică și țările Tratatului de la Varșovia.
La întrunirea de urgență a Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central (CC) al Partidului Comunist Român (PCR) din dimineața zilei de 21 august 1968, Nicolae Ceaușescu a declarat: „Cred că în situația creată ar fi bine să ne gândim la reînființarea gărzilor muncitorești, ca unități înarmate ale clasei muncitoare, pentru apărarea cuceririlor revoluționare ale poporului nostru […] Să facem tot gărzi patriotice și la țară”.
Solicitarea lui Nicolae Ceaușescu a fost susținută de Petre Lupu, Mihai Dalea și Manea Mănescu, iar Comitetul Executiv al CC al PCR a decis „reînființarea gărzilor patriotice înarmate, alcătuite din muncitori, țărani și intelectuali […] pentru a se asigura munca pașnică a poporului român, independența și suveranitatea națională a patriei”.
În discursul său ținut din balconul clădirii Comitetului Central, Ceaușescu a apelat la sentimentele anti-sovietice ale majorității populației, solicitându-i acesteia să reziste în fața amenințării unei manevre militare sovietice similare împotriva României. Temele naționaliste pe care le-a folosit Ceaușescu au avut un efect imediat în ralierea unor largi pături ale publicului, care a început să se organizeze și să se înarmeze sub conducerea Partidului Comunist Român.
DECRET nr. 765 din 4 septembrie 1968 privind constituirea, organizarea si functionarea garzilor patriotice
EMITENT: CONSILIUL DE STAT. PUBLICAT: BULETINUL OFICIAL nr. 116 din 5 septembrie 1968. Acest decret a devenit Legea nr. 39/1968
Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Roman din 21 august 1968 a hotãrît înfiinţarea garzilor patriotice – detasamente inarmate, voluntare, ale oamenilor muncii de la oraşe şi sate – care sa participe, împreunã cu forţele armate, la apãrarea cuceririlor revoluţionare ale poporului, la asigurarea muncii sale paşnice, a independentei şi securitãţii patriei.
Crearea garzilor patriotice sporeşte capacitatea de apãrare a Republicii Socialiste România, şi, odatã cu aceasta, contribuţia tarii noastre la creşterea forţei sistemului socialist mondial, impotriva politicii agresive a imperialismului.
Pentru reglementarea activitãţii garzilor patriotice a fost necesarã emiterea unui decret care sa stabileascã modul de organizare şi componenta garzilor patriotice, criteriile de asigurare cu armament, munitie şi alte mijloace materiale necesare desfãşurãrii activitãţii acestora.
În decret s-a prevãzut obligaţia pentru miniştri, conducãtorii celorlalte organe centrale, preşedinţii comitetelor executive ale consiliilor populare şi pentru conducãtorii celorlalte organizaţii socialiste sa sprijine garzile patriotice în vederea desfãşurãrii în bune condiţiuni a activitãţii lor.
În vederea dezvoltãrii dispoziţiilor decretului s-a prevãzut elaborarea unui regulament de organizare şi funcţionare a garzilor patriotice.
Dind expresie voinţei nestramutate a întregului popor de a spori capacitatea de apãrare a patriei şi, pe aceasta cale, de a contribui la întãrirea forţelor sistemului socialist mondial, impotriva politicii agresive a imperialismului,
În scopul participãrii directe a oamenilor muncii, alãturi de forţele armate, la apãrarea cuceririlor revoluţionare ale poporului, a muncii sale paşnice, a suveranitãţii şi securitãţii patriei, la apãrarea oraşelor şi comunelor, a întreprinderilor, instituţiilor şi a celorlalte organizaţii socialiste,
În conformitate cu prevederile Constituţiei Republicii Socialiste România, care proclama apãrarea patriei drept îndatorire sfinta a fiecãrui cetãţean,
Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România decreteazã:
ART. 1
Se înfiinţeazã garzile patriotice, ca detasamente inarmate, voluntare, ale oamenilor muncii de la oraşe şi sate.
ART. 2
Garzile patriotice sînt formate din cetãţeni ai Republicii Socialiste România, muncitori, ţãrani şi intelectuali, bãrbaţi şi femei, fãrã deosebire de naţionalitate.
ART. 3
Garzile patriotice se organizeazã pe principiul teritorial şi al locului de munca, în raport de importanta obiectivelor şi nevoile de apãrare a patriei.
ART. 4
Garzile patriotice îşi desfãşoarã activitatea sub conducerea nemijlocitã a Comitetului Central al Partidului Comunist Roman şi a organelor locale de partid.
Unitãţile militare ale Ministerului Forţelor Armate, Ministerului Afacerilor Interne şi ale Consiliului Securitãţii Statului vor sprijini intreaga activitate a garzilor patriotice.
ART. 5
Pentru conducerea operativã a garzilor patriotice se înfiinţeazã:
– Comandamentul Central al Garzilor Patriotice, la Comitetul Central al Partidului Comunist Roman;
– Comandamentele judeţene ale garzilor patriotice, la comitetele judeţene ale Partidului Comunist Roman;
– Comandamentele garzilor patriotice din municipii, la comitetele municipale ale Partidului Comunist Roman;
– Comandamentul garzilor patriotice din municipiul Bucureşti şi comandamentele garzilor patriotice de sector, la Comitetul municipal de partid Bucureşti şi respectiv la comitetele de partid ale sectoarelor;
– Comandamente ale garzilor patriotice, în întreprinderi unde exista cel puţin doua batalioane.
ART. 6
Dotarea garzilor patriotice cu armament şi munitie, cu harti, regulamente, literatura militarã de specialitate, verificarea tehnica şi repararea armamentului se asigura de cãtre Ministerul Forţelor Armate.
Organizaţiile socialiste şi consiliile populare asigura echipamentul, mijloacele de transport, spaţiile de pãstrare a armamentului şi muniţiei, precum şi celelalte mijloace materiale necesare garzilor patriotice, suportînd cheltuielile aferente.
ART. 7
Rãspunderea pentru paza armamentului şi muniţiei revine comandantilor unitãţilor (subunitatilor) de garzi patriotice; conducãtorii organizaţiilor socialiste sînt obligaţi sa le acorde tot sprijinul pentru asigurarea pazei.
La comunele unde pãstrarea armamentului şi muniţiei se face în încãperi destinate de consiliile populare, rãspunderea pentru paza revine primarilor respectivi, iar acolo unde armamentul şi munitia se pãstreazã la postul de militie, rãspunderea pazei o poarta şefii acestor posturi.
ART. 8
Miniştrii şi conducãtorii celorlalte organe centrale, preşedinţii comitetelor executive ale consiliilor populare, conducãtorii întreprinderilor, instituţiilor şi ai altor organizaţii socialiste sînt obligaţi sa acorde sprijinul necesar bunei desfasurari a activitãţii garzilor patriotice.
ART. 9
Se autoriza Comitetul de Stat al Planificarii şi Ministerul Finanţelor sa facã suplimentarile şi modificãrile corespunzãtoare în planurile financiare şi de aprovizionare tehnico-materialã ale organizaţiilor care au sarcini privind activitatea garzilor patriotice.
ART. 10
Membrii garzilor patriotice au dreptul la pensie, în aceleaşi condiţii ca şi angajaţii, pentru accidentele survenite în timpul şi din cauza îndeplinirii îndatoririlor în cadrul garzilor patriotice.
ART. 11
Pe baza prevederilor prezentului decret se va elabora, de cãtre Comandamentul Central al Garzilor Patriotice, un regulament de organizare şi funcţionare a acestora.
Preşedintele Consiliului de Stat,
NICOLAE CEAUŞESCU
Bucureşti, 4 septembrie 1968.
Nr. 765
Într-un discurs devenit viral, Robert F. Kennedy jr. (fiul fostului candidat la președinția SUA, Robert Kennedy, și nepotul fostului președinte JFK, ambii uciși), a explicat, pe scurt, la un nivelul mediu de înțelegere, cine a facilitat conflictul Ucraina-Rusia și, cel mai important, de ce:
„Războiul Rusia-Ucraina este un război care nu ar fi trebuit să se petreacă niciodată. Este un război pe care rușii au încercat în repetate rânduri să îl prevină, apoi să îl încheie în condiții care ar fi fost foarte, foarte benefice pentru Ucraina și pentru noi (America – n.).
Principalul lucru pe care l-au solicitat a fost ca noi (SUA) să nu extindem NATO cu Ucraina, Ucraina să fie neutră. Marii contractori militari se zbat să adauge noi țări în NATO tot timpul. Dar de ce?
Pentru că, după aderare, țara respectivă trebuie să-și adapteze achizițiile militare, achizițiile de armament, la condițiile impuse de NATO, ceea ce înseamnă că anumite companii, Northrop Grumman, Raytheon, General Dynamics, Boeing și Lockheed Martin, au o piață asigurată.
În martie 2022 ne-am angajat să oferim 113 miliarde de dolari Ucrainei. Doar pentru a vă oferi un exemplu legat de ce puteam face cu suma asta, cu acești bani am fi putut construi o casă pentru fiecare persoană fără adăpost din această țară. Apoi am aprobat încă 24 de miliarde de dolari, iar acum președintele Biden cere să acordăm încă 60 de miliarde de dolari…
Însă cheltuielile mari, cele mai mari, vor veni după război, când va trebui să reconstruim tot ce am distrus prin facilitarea acestui război. Mitch McConnell (lider republican) a fost întrebat: Noi ne putem permite cu adevărat să cheltuim 113 miliarde de dolari în Ucraina? El a răspuns: ‘Nu vă faceți griji. Evident că banii nu vor merge în Ucraina! Vor ajunge la producătorii americani din apărare’ (Complexul Militar-Industrial american).
Practic, au recunoscut că e doar o schemă de spălare a banilor! Și cine credeți că deține (sau are majoritatea acțiunilor în) fiecare dintre aceste companii? BLACKROCK! Da, BlackRock.
Mai departe, Tim Scott (afacerist și congresman american), în timpul unei dezbateri republicane, a spus: ‘Nu vă faceți griji. Nu este un cadou pentru Ucraina. Este un împrumut’.
Acum ridicați mâna dacă credeți că acel ‘împrumut’ va fi vreodată rambursat. Da, sigur că nu va fi. Deci, de ce îl numesc ei ‘împrumut’!? Pentru că dacă îl numesc împrumut, pot impune CONDIȚII de împrumut. Și care sunt condițiile de împrumut pe care le impunem?
Numărul unu este un program extrem de austeritate, astfel încât dacă azi ești sărac în Ucraina, vei fi sărac pentru totdeauna.
Numărul doi, cel mai important, Ucraina trebuie să-și scoată toate activele deținute de guvern la vânzare către corporații multinaționale, inclusiv TOATE terenurile sale agricole. Cea mai mare suprafață de teren agricol din Europa se află în Ucraina! Vreme de o mie de ani s-au purtat războaie pentru acel pământ, fiindcă este cel mai bogat teren agricol din lume. Este coșul de pâine al Europei.
Aproape 500.000 de copii, copii ucraineni, au murit pentru a apăra acel pământ, ca el să rămână parte a Ucrainei. Sunt sigur că nu știau despre această condiție a ‘împrumutului’ american (practic, ucrainenii mor pentru a proteja exclusiv interesele multinaționalelor americane). Ucraina a vândut deja 30% din acest pământ. Cumpărătorii au fost DuPont, Cargill și Monsanto. Cine credeți că deține toate aceste companii? Da, BLACKROCK!
Apoi, în decembrie, președintele Biden a oferit contractul de reconstrucție a Ucrainei. Și cine credeți că a primit acel contract? BLACKROCK! Deci, ei fac asta chiar sub ochii noștri. Înțelegeți? Totul e la vedere. Nici nu le mai pasă că vedem, că înțelegem, că știm!
Ei știu că pot scăpa cu orice. Și de unde știu asta? Pentru că au o strategie. Este o strategie veche, veche, prin care (establishmentul american -n.) provoacă războaie și ne țin pe noi în război unii cu alții. Ei vor să ne urâm, vor să ne temem. Îi dirijează pe republicani și pe democrați să se lupte între ei, provoacă lupta negrului împotriva albului și sunt la baza tuturor diviziunilor (divide et impera) care există, pe care le vedem cu toții”.
„A fi dușmanul Americii poate fi periculos, dar a fi prietenul Americii este fatal. America nu are prieteni, doar interese” – Henry Kissinger, secretar de stat american.
Motto: Cațavencu: „Fraților! După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat! (…) Am luptat și am progresat: ieri obscuritate, azi lumină! Ieri bigotismul, azi liber-pansismul! Ieri întristarea, azi veselia!… Iată avantajele progresului! Iată binefacerile unui sistem constituțional!”
Pristanda: „Curat constituțional! Muzica! Muzica!”
Și, până la urmă, ce anume am mai avea de așteptat? O SCRISOARE PIERDUTĂ a fost scrisă de Ion Luca Caragiale în 1884… au trecut, așadar, 140 de ani „ca nouri lungi pe șesuri” de atunci. Iar singura diferență vizibilă între lumea politică de acum 140 de ani și cea de acum este că Farfuridi, Trahanache, Brânzovenescu, Zoe, Tipătescu, Cațavencu și Agamiță Dandanache s-au mutat din provinciala și prăfuita lor urbe direct în capitală! Iar „Pupat toți Piața Endependeți” din târgul obscur a migrat vesel către „Pupat toți Piața Vectoriei” în buricul Bucureștiului!
Căci personajele lui Caragiale au triumfat și joacă astăzi pe scena mare a președinției, parlamentului și guvernului României!
Agramați, incapabili de gândire coerentă, egocentriști, mitomani, lipsiți de o minimă capacitate de autoapreciere, oportuniști, insensibili, canalii, având un orizont limitat, se înghesuie pe scena generoasă a Marelui Teatru Național din București care pare că-i suportă pe toți. Acolo își joacă liniștiți rolurile de vedete, deși n-ar fi suficient de talentați nici pentru „duce tava”, într-o piesă de duzină jucată la Căminul Cultural!
În sală, o grămadă de cetățeni turmentați privesc încremeniți piesa în derulare, în timp ce Ghiță Pristanda patrulează printre rândurile de scaune, că doar avem nevoie, nu-i așa? de „ordine și stabilitate”.
Pe acest fond nervos, hei! Geoană își face partid, de parcă l-ar ajuta cu ceva chestia asta! Sigur, pe lângă Nicolae Ciucă, Leana Lasconi și Florin Bădiță – o să-mi spuneți – Mircea Geoană e o lumină, el parcurgând cu grație, de-a lungul timpului, drumul de la „prostănacul” lui Iliescu la „intelectualul rasat” al lui Radu Tudor… Mă întrebați dacă are vreo șansă pentru președinție? După opinia mea, absolut niciuna. Mizând pe funcția sa de Secretar general adjunct la NATO, Mircea Geoană se înșală. Oare și-a închipuit cineva că în calitate de Secretar general adjunct la NATO Mircea Geoană a luat vreodată măcar o singură decizie? Sper că nu suntem atât de naivi! Și-atunci, cum am putea să ne imaginăm că în calitate de președinte al României ar fi capabil dânsul de vreo inițiativă personală, vreodată? Alte măști, aceeași piesă și, mai ales, aceiași stăpâni! Iar din stal se vede exact, dar exact! valoarea funcției de la NATO. Poate că mai demult o astfel de demnitate ar fi însemnat ceva… dar astăzi e doar o sinecură pe care Mircea Geoană a obținut-o trăgând niște sfori și pupând niște conduri cu pompoane, ițindu-se de sub prețioasele caftane! Atât.
Iar dacă la noi O SCRISOARE PIERDUTĂ se joacă cu ușile închise, ce putem să spunem despre cât de bine e pusă în scenă, la Washington D.C., piesa CONU LEONIDA FAȚĂ CU REACȚIUNEA LUI CONU TRUMP? Magistral! Conu Leonida-Robinette, cu scufa-n cap, se retrage și-o lasă pe Eftimița-Kamala, nevricoasă cum e ea, să conducă „trebile” țării! Ah! în timpul piesei, regizorul a schimbat actorii principali, dar sala nu pare a băga în seamă amănuntul și îi aclamă pe cei noi fără să-i pese!
Și, nu-i așa? la o privire mai amplă, observăm cum Caragiale al nostru se joacă astăzi pe vreo jumătate de planetă! Păi, bravos țări civilizate ale lui Bogdan Chireac! Halal să vă fie! Vivat!
Autor: Luminița Arhire
Majoritatea oamenilor pasionați de istorie pot să numească ziua în care a început „oficial” cel de-al Doilea Război Mondial, prin declarația de război a Marii Britanii (urmată de Franța) împotriva Germaniei. E important întodeauna să ținem minte aceste mici amănunte…
Puțini însă sunt aceia care pot numi ziua în care s-a încheiat „oficial” războiul. Majoritatea, europenii în special, ar spune 8 sau 9 Mai 1945. De fapt, războiul s-a încheiat în 2 Septembrie 1945, prin semnarea capitulării Japoniei, la bordul cuirasatului USS Missouri. E importantă și simbolistica, între altele, capitularea semnându-se în fața steagului american pe care îl arborase amiralul (commodore) Perry, cel care a obligat Japonia să semneze Convenția de la Kaganawa, practic sfârșitul shogunatului și începutul Erei Meiji. Din partea Japoniei capitularea a fost semnată de Ministrul de Externe, nu de împărat! Din partea americană a semnat Generalul Douglas MacArthur, cu un set de șase stilouri, dintre care unul a fost trimis Universității West Point, pe care o absolvise, unul a fost făcut cadou generalului englez care capitulase în Singapore în fața niponilor, iar altul generalului american care capitulase în Filipine…
De ce este important să ținem minte data de 2 Septembrie? Pentru că, la distanță de 2 zile, adică la 4 Septembrie 1945, a fost înaintat de către Joint Intelligence Committee, Memorandumul nr. 329 care prevedea bombardarea atomică a Uniunii Sovietice de către SUA. Memorandumul a fost aprobat de către Marele Stat Major (Joint Cheifs of Staff) pe 19 Septembrie același an și prevedea selecționarea a 20 de ținte preferențiale în cazul unui atac asupra URSS.
Faimosul discurs al „Cortinei de Fier” ținut de Churchill în Fulton, Missouri, avea să fie ținut abia peste 6 luni, în 5 martie 1945.
Care au fost cauzele declanșării „Războiului Rece” între foștii aliați la finalul anului 1945? Să-i dăm din nou cuvântul lui Nikolai Starikov:
„Contextul istoric este foarte important pentru a întelege deciziile luate la Bretton Woods. Să ne reamintim data desfașurării conferinței: 3- 22 iulie 1944. Ce se petrecea în acea perioada? În 6 iunie 1944 anglo-saxonii au debarcat în Franța și au înaintat foarte lent (Parisul a fost eliberat abia în 31 august). În aceeasi perioadă Uniunea Sovietica a inițiat operatiunea Bagration (23 iunie – 29 august 1944) care a anihilat complet Grupului Centru al Wehrmacht-ului din Bielorusia, iar frontul s-a fost mutat cu 550 -600 km spre vest.
Acestea au fost circumstanțele în care a început conferința de la Bretton Woods. Prima întrebare pe care ne-o putem pune este de ce a participat URSS-ul la această conferință. Dar de ce n-ar fi trebuit să participe? Participarea și semnarera documentelor la o conferință nu reprezintă același lucru. Rezultatul razboiului era destul de evident. Începuse negocierea viitoarei organizări a lumii postbelice și neparticiparea sovieticilor la conferintă ar fi fost o prostie. URSS-ul nu dorea să devină un stat proscris, cum cataloghează astăzi aroganții reprezentanți ai Vestului anumite state, ci dorea egalitate în drepturi cu occidentalii în sistemul politic internațional. Pe lângă asta, SUA și Anglia ar fi putut recurge la un truc – semnarea unui tratat de pace unilateral cu Germania pentru a preveni pătrunderea rușilor în Europa. Era, deci, necesar ca Uniunea Sovietică să urmărească sistematic și cu mare atenție toate acțiunile „aliaților” și toate „proiectele” acestora. Uniunea Sovietică avea atunci același statut ca și partenerii săi din coaliția anti-Hitler, iar Stalin avea interes să mențină aceast statut și după război. Bănuiesc că el intenționa să împartă cu anglo-saxonii zonele de influență politico-economică din Europa și Asia și, din acest motiv, avea în vedere crearea a trei zone valutare: zona rublei, zona dolarului și zona lirei sterline.Această ipoteză poate fi susținută prin următoarele argumente:
Din 3 până în 22 iulie 1944 – are loc Conferința de la Bretton Woods. Participa 44 de state. Delegația URSS-ului participă la elaborarea documentelor finale;
Mai 1945 – Germania capitulează;
Din 17 iulie până în 2 august 1945 – are loc Conferința de la Potsdam unde statele învingătoare au rezolvat chestiunil legate de organizarea mondială postbelică. Aici președintele Truman l-a „atenționat” neoficial pe Stalin că Statele Unite dețin arment nuclear;
6 august 1945 – SUA aruncă o bombă atomică la Hiroshima, iar peste câteva zile, la Nagasaki1;
8 august 1945 – URSS-ul declară război Japoniei începând cu 9 august 1945;
3 septembrie 1945 – capitularea Japoniei și sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.
Este foarte probabil că anglo-saxonii au anulat statutul de aliat al URSS-ului după testarea și utilizarea armelor nucleare în august 1945 și i-au oferit un rol de satelit teleghidat. Iar lui Stalin i-au oferit un scurt timp de reflecție sub o teribilă presiune. Ratificarea Acordului de la Bretton Woods a fost panificată pentru luna decembrie 1945. În aceeași perioadă, liderii serviciilor secrete americane au elaborat protocolul nr. 329 din 4 septembrie 1945 care conținea „lista cu aproximativ 20 din cele mai potrivite ținte pentru un bombardament nuclear al URSS și al teritoriilor anexate”.
- Starikov
Nota autorului:
Americanii știau înaintea bombardamentului nuclear că URSS-ul avea să atace Japonia curând așa cum se înțeleseseră Stalin și Truman la Potsdam. Japonia nu avea nicio șansă să continue lupta. Cu toate acestea, guvernul american a decis să arunce două bombe atomice. De ce? Pentru a-i arăta lui Stalin puterea sa și pentru a obliga Uniunea Sovietică să devină mai concesivă, în ceea ce privește acceptarea noii ordini financiare mondiale și hegemonia dolarului. De aceea, o asemenea acțiune militară nu era necesară în acel moment. Japonia era înfrântă, fapt dovedit de acțiunile aviației japoneze. Aviația japoneză nu a contracarat bombardamentele nucleare. Nu pentru că au fost trimise în misiune doar trei bombardiere inamice, ci pentru că japonezii își ascunseseră avioanele de luptă pe care intenționau să le folosească doar în cazul unei invazii americane. Aviația japoneză apărea foarte rar în ultimele zile ale războiului. De aceea, avioanele SUA au atacat în acele zile orașe japoneze neprotejate, ca la antrenament.
Autor: Bogdan Herzog
ULTIMELE ARTICOLE
Cele mai populare:
