Originea rusofobiei la români

1878 este identificat drept anul în care „cauza Rusiei în România a fost pierdută pentru totdeauna”. Poporul nostru şi-a schimbat sentimentele faţă de vecinii de la Răsărit după ce aceştia, aliaţi în lupta contra turcilor, ne-au trădat la negocierile de pace şi ne-au ameninţat cu războiul.

Momentul zero al sentimentului de ostilitate pe care românii îl încearcă faţă de ruşi a fost, se pare, războiul dintre aceştia şi turci din 1806-1812, „şase ani în care pământul Principatelor avea să slujească din nou de câmp de bătălie. Şi dacă, în saloanele din Bucureşti şi din Iaşi, doamnele vor învăţa valsul, iar bărbaţii vistul şi faraonul (jocuri de cărţi – n.), la ţară mizeria, jaful şi hoţiile vor atinge un nivel nemaicunoscut până atunci”, după cum scrie Neagu Djuvara.
Ironia e că, iniţial, românii i-au întâmpinat cu mult entuziasm pe „eliberatorii” ruşi. Timp de decenii înaintea acestui război – vom vedea – blestemat pentru poporul nostru, imperiul ţarist şi-a făcut o abilă propagandă în Peninsula Balcanică (şi, implicit, în Principate), prezentându-se drept apărătorul ortodoxiei, urmaşul Imperiului Bizantin şi eliberatorul de sub jugul turcesc. În ţara noastră, mai ales călugării ruşi, în număr foarte mare, au acreditat la ţară, în rândul maselor, această idee. De aceea, în momentul în care ruşii chiar au intrat cu armata în Moldova şi Muntenia, populaţia nu numai că i-a întâmpinat cu o explozie uriaşă de bucurie, dar i-a şi ajutat să lupte împotriva turcilor. În 1806, după ce Rusia a ocupat Moldova, numai zvonul că ar urma să se apropie o oaste şi de Bucureşti a fost suficient pentru ca populaţia să nu-şi mai ascundă ura faţă de turcii care jefuiau ţara de secole şi să măcelărească garnizoana. Când pâlcul de soldaţi ruşi condus de generalul Miloradovici a intrat în oraş, Bucureştiul era deja curăţat de armata turcă.

Iniţial, românii îmbrăţişaseră cauza „Sfintei Rusii”

Boierimea, care era clasa conducătoare autohtonă, a fost, de asemenea, favorabilă la început ruşilor. Neagu Djuvara relatează cum privea pătura înstărită conflictul ruso-turc ca pe o şansă de eliberare de sub jugul otoman. „În timpul războiului din 1768-1774, boierii moldoveni, în marea lor majoritate, îmbrăţişaseră cu înflăcărare cauza Sfintei Rusii, care, punându-se în fruntea unei noi cruciade împotriva necredincioşilor, avea să scape popoarele creştine de sclavia în care erau ţinute de secole. O mulţime de călugări ruşi, sosiţi în Principate, în Transilvania şi în toată Peninsula Balcanică, pregătiseră de mult terenul, dovedindu-se propagandiştii cei mai eficace ai acestor mişcări populare şi de simpatie faţă de «Rusia pravoslavnică». Mii de volintiri (voluntari – n.) din Moldova şi Muntenia se angajazeră în armata rusă: la sfârşitul războiului erau 12.000. Cei mai mulţi proveneau dintre ţărani, însă erau din toate straturile sociale, inclusiv din marea boierime, ca de pildă fraţii Mihail şi Pârvu Cantacuzino (ultimul, care era şi mare ban al Craiovei, a căzut în luptă)”.
Numărul românilor înrolaţi în armata rusă este absolut remarcabil, în condiţiile în care turcii interziseseră de foarte mult timp dreptul Principatelor de a mai avea armată proprie, iar domnitorii fanarioţi impuşi începând cu 1711 apelau, ca forţe de menţinere a ordinii, mai ales la străini (de obicei, albanezi).
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, populaţia celor două provincii româneşti era undeva, pe la două milioane de locuitori, ceea ce înseamnă că peste 1% dintre bărbaţi se înrolaseră în această armată străină, rusească, în războiul contra turcilor!

Un sat întreg, alungat pe câmp în toiul iernii

Românii şi-au dat însă destul de repede seama că se înşelaseră, iar „eliberatorii” ruşi nu erau apărătorii creştinătăţii, ci doar soldaţii unui alt imperiu, mai vorace chiar decât îngrozitorii turci. „Pe măsură ce adevăratele planuri ale ţarilor se dădeau pe faţă, marii boieri, cei care alcătuiau ceea ce în jargon modern numim ‘clasa politică’, începuseră să intre la bănuială. Pe de altă parte, comportamentul trupelor ruseşti de ocupaţie din timpul războiului din 1787-1791 întunecase mult imaginea Rusiei în ochii poporului”.
Din epocă ne-au rămas mărturii zguduitoare ale cruzimii nemaiîntâlnite şi nemaiauzite până atunci la care se dedau ruşii pe teritoriul Moldovei şi al Munteniei. Practic, în acele momente s-a pus sămânţa rusofobiei poporului român.
Acest comportament, manifestat nu numai faţă de români, ci şi faţă de celelalte popoare cu care au intrat în contact, a indus aceste sentimente profund resentimentare la toţi vecinii Rusiei: ţările baltice, polonezi, unguri, cehi, finlandezi, chinezi, afgani, iranieni.
Unele dintre mărturiile acestor atrocităţi inimaginabile vin chiar din tabăra ocupanţilor de la răsărit. Contele francez Langeron, ofiţer în armata rusă la sfârşitul secolului al XVIII-lea, nota în Memorii un episod petrecut în Moldova în timpul campaniei din iarna anului 1788, titlul întâmplării fiind grăitor: „Iată un exemplu, dintr-o mie, de ce era în stare cruzimea ruşilor”. Enervat pentru că o furtună îi afectase armata, generalul rus Kamenski a poruncit să fie decapitaţi prizonierii tătari care nu au răspuns la interogatoriu şi a dat ordin ca un evreu suspect să fie legat gol de un stâlp şi stropit cu apă în timp ce temperatura coborâse la minus zece grade Celsius, lăsându-l să moară îngheţat. Apoi a dat foc unui sat întreg şi i-a alungat pe locuitori pe câmp, în ger şi zăpadă, lăsându-i să moară de frig şi de foame. În final, acest general Kamenski a dat ordin ca toate animalele care nu fuseseră ucise să fie strânse şi trimise în Rusia, pe moşiile sale.

„Am putut judeca grozăviile la care ofiţerii ruşi se dedau în Moldova”

Deşi lefegiu în armata ţarului, nobilul francez nu împărtăşea metodele pe care le foloseau colegii săi ruşi: „Am putut judeca grozăviile la care ofiţerii noştri se dedau prea adesea în Moldova şi, chiar dacă n-aş fi fost martor, aş fi putut judeca şi după teama cumplită de care este cuprins, dintr-o dată, un ţăran moldovean când vede că-i intră în casă o uniformă rusească. Rămâne împietrit şi nu mai este în stare nici să zică, nici să facă ceva. Degeaba îi ceri, îl rogi, îi dai bani ca să-ţi facă vreun serviciu oarecare, moldoveanul nu mai e bun de nimic şi rămâne ca o stană de piatră. Nu mai este nimic altceva de făcut decât să-ţi iei singur cele ce-ţi trebuie – ceea ce se şi face de obicei, şi să laşi banii acolo – ceea ce nu se face întotdeauna”.
Deja, în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, boierii din ţările române nu mai erau, în marea lor majoritate, favorabili ruşilor, pe care-i priveau cu teamă şi-i suspectau (justificat) că vor „uita” să se întoarcă acasă după ce se încheie conflictul. Se ajunsese, spre cumpăna anilor 1800, la o situaţie paradoxală, dar atât de familiară României de-a lungul timpului, în care clasa conducătoare nu ştia care e răul mai mic. Iată ce scria contele de Ligne în timpul războiului ruso-turc din 1787-1791: „Nu s-a mai pomenit o situaţie precum a oamenilor aceştia, bănuiţi de ruşi că i-ar prefera pe austrieci, în timp ce aceştia îi cred mai legaţi de turci; de fapt, ei doresc plecarea celor dintâi la fel de mult cum se tem de întoarcerea celor din urmă”.
Contele de Langeron sintetiza felul în care ajunseseră să fie priviţi ruşii, după ce, iniţial, beneficiaseră de un mare capital de simpatie: „Partidul rus era cel mai slab, sau, mai bine zis, ca şi inexistent”.
Ocupaţi de ruşi, muntenii şi-au schimbat atitudinea de la sprijin la piedici puse pretutindeni armatei invadatoare, care jefuia şi ucidea cu o sălbăticie cutremurătoare. În urma „săpăturilor” făcute de boierii munteni la temelia ocupaţiei ruse, pe care în faţă o sprijineau, iar în ascuns o sabotau, în primăvara anului 1809 s-a consemnat o mare înfrângere a acestora. Ruşii pregătiseră în secret o ofensivă asupra cetăţii Giurgiu, deţinută de turci. Îl mituiseră pe comandantul garnizoanei şi obţinuseră de la acesta promisiunea că, în ajunul atacului, va evacua artileria şi cea mai mare parte a trupelor, urmând ca, la momentul decisiv, să părăsească Giurgiul şi cu restul efectivelor. Boierul Filipescu, care încurajase legătura amoroasă dintre fiica sa şi comandantul rus Miloradovici, a spionat actele de pe biroul generalului şi a dat de ştire la Istanbul. Turcii l-au schimbat pe şeful garnizoanei Giurgiu, pe care au fortificat-o suplimentar, iar atacul rus a fost un dezastru.

Napoleon ne-a salvat de la statutul de gubernie

Prima dată când Rusia a fost foarte aproape de a anexa ţările române s-a întâmplat în 1812. La capătul unui război de şase ani, tratativele dintre ruşi şi turci se împotmoliseră pentru că primii doreau, nici mai mult, nici mai puţin decât anexarea Principatelor. Precipitarea evenimentelor pe plan european, unde împăratul francez Napoleon Bonaparte a decis să invadeze Rusia, s-a dovedit întâmplarea providenţială de care aveau nevoie în acea clipă românii. Dedesubturile păcii de la Bucureşti, din 1812, în urma căreia România s-a procopsit cu problema Basarabiei, sunt neclare şi în acest moment, după 200 de ani.
În contextul în care invazia franceză în Rusia era iminentă, nu există explicaţii logice pentru care marele vizir Ahmet-paşa şi marele dragoman Moruzi (secretar de stat la ministerul de externe al turcilor) au acceptat o pace în urma căreia Imperiul Otoman a pierdut Basarabia. Actele s-au semnat pe 28 mai 1812, iar trei săptămâni mai târziu, Napoleon invada Rusia. Puţină răbdare le-ar fi adus turcilor condiţii mult mai avantajoase la încheierea păcii cu ruşii.
S-a vorbit îndelung de trădare. Opiniile istoricilor sunt împărţite pe acest subiect. Un lucru e însă cert: turcii n-au avut dubii. După întoarcerea la Istanbul, vinovaţii au fost judecaţi, marele-vizir – destituit şi exilat, marele dragoman Dimitrie Moruzi – decapitat împreună cu fratele său, Panait. Era însă prea târziu. „Dar nu era destul ca să ne luăm noi îndărăt Basarabia”, concluzionează Neagu Djuvara.
Pe de altă parte, bănuielile românilor se dovediseră întemeiate: ruşii intenţionau să transforme Moldova şi Ţara Românească în gubernii ţariste. Comentariul contelui de Langeron, ofiţer în armata ţaristă, arată adevărata ţintă a ruşilor: „Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul, şi încă am fost foarte mulţumiţi că am căpătat această frontieră”.

„Toţi călătorii spun că ţinuturile acelea sunt cu totul pustiite”

În materie de administraţie, ruşii s-au dovedit infinit mai hrăpăreţi decât turcii, iar acest lucru l-au simţit românii chiar în timpul ocupaţiei dintre 1806-1812. Neagu Djuvara citează din nou din memoriile lui Langeron în cartea «Între Orient şi Occident»: „Generalul Zass, însărcinat la Craiova cu supravegherea comerţului între Vidin şi Ardeal, dublând taxa pe fiecare ballot de marfă, a izbutit să-şi însuşească sume fabuloase şi a fost găsit, la întoarcere, la carantila de la Nicolaiev, cu 60.000 de ducaţi de aur, ascunşi în două butoaie. La Bucureşti, generalii Engelhart şi Isaiev vindeau autorizaţiile de tranzit ale mărfurilor, iar cazacii şi colonelul Melentiev luau bacşişuri pentru trecerea mărfurilor în contrabandă”.
După retragerea ruşilor, în 1812, ţările române au rămas în cea mai neagră situaţie din istoria cunoscută. Iată ce raporta către superiori un ministru al Saxoniei la Constantinopol, pe 10 septembrie 1812: „Domnitorii aceştia (fanarioţii Gheorghe Caragea la Bucureşti şi Scarlat Callimachi la Iaşi – n.), care vor ocârmui cele două Provincii de dincolo de Dunăre, se vor putea îmbogăţi numai dacă vor rămâne multă vreme în scaun. Toţi călătorii care sosesc din ţinuturile acelea spun că Principatele sunt cu totul pustiite de armatele care le ocupă de şase ani şi că va fi nevoie de multă muncă şi de multă grijă ca să arate iar aşa cum au fost mai înainte”.
Pe la 1830, românii se săturaseră deja de „fraţii creştini” ruşi. Iată cum consemnează Neagu Djuvara această întorsătură în sentimentele poporului nostru faţă de vecinii din Răsărit: „Atâtea nenorociri adunate, din vina, directă sau indirectă, a ocupantului, aveau să exacerbeze în ţară sentimentul antirusesc şi, fapt nou, de acum înainte, avea să fie un sentiment aproape generalizat în toate păturile populaţiei, cu excepţia câtorva personaje sus-puse sau a câtorva ofiţeri orbiţi de luxul şi de strălucirea ofiţerilor ţarului“. Teama că ruşii nu vor mai pleca este ilustrată de Saint-Marc Girardin printr-o replică amuzantă dată de un ţăran boierului său: „Conaşule, îi văd ducându-se, venind înapoi şi întorcându-şi spatele unii altora, ca la joc. Ca să plece, ar trebui să se întoarne cu spatele către noi, toţi deodată!”.

„Războiul” ruso-român de la 1878

Consolidarea „simpatiei” pe care poporul român avea s-o nutrească din acel moment pentru totdeauna faţă de ruşi avea să se producă însă chiar după încheierea Războiului de Independenţă, în 1878. Eludate de istoriografia comunistă, gravele incidente dintre Principatele Unite şi Rusia, petrecute după înfrângerea Turciei, sunt prea puţin cunoscute de poporul român. Practic, după ce a fost salvată de la înfrângere de intervenţia armatelor române conduse de însuşi Principele Carol (devenit ulterior Regele Carol I al României), Rusia n-a mai recunoscut ţării noastre statutul de participant la negocierile de pace. Mai mult, a anexat trei judeţe din Basarabia de Sud care aparţineau Principatelor în acel moment, în ciuda eforturilor disperate făcute de domnitorul Carol şi de clasa conducătoare, în frunte cu I. C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu. A fost un duel dur pe teren diplomatic, în care românii au reuşit să intercepteze telegrame compromiţătoare ale ruşilor, au dus o puternică activitate de lobby pe lângă marile puteri, iar evenimentele au degenerat, în primăvara lui 1878, până în pragul războiului între armata română şi cea rusă, care staţiona deja pe teritoriul ţării noastre.

Buni în faţa Plevnei, „uitaţi” la tratative

Cel mai grav este că ruşii au practicat un dublu limbaj, ţarul Alexandru al II-lea dându-le lui Brătianu şi Carol, pe de o parte, asigurări că România „nu va regreta niciodată intrarea în război”, iar pe de altă parte, urmărind să anexeze Sudul Basarabiei ca fiind „teritoriu turcesc”!
La 16 ianuarie 1878, guvernul Rusiei anunţa public intenţia de a reocupa cele trei judeţe basarabene, oferind României, drept compensaţie, Dobrogea. Domnitorul Carol nu s-a împăcat cu situaţia, i-a trimis personal o scrisoare ţarului în care se declara împotriva planului şi menţiona: „Îndrăznesc a nădăjdui că Guvernul Majestăţii Voastre va găsi o soluţiune ce n-ar micşora demnitatatea României şi ar ocroti interesele sale”.
Lucrurile s-au tensionat tot mai tare, pe măsură ce devenea evident că ruşii n-au de gând să se răzgândească. Tratatul de pace dintre Turcia şi Rusia s-a încheiat la San Stefano, în 19 februarie 1878, fără participarea României. Istoricul Sorin Liviu Damean descrie, în «Carol I al României», modul în care au procedat „aliaţii” ruşi: „Guvernul de la Bucureşti a luat cunoştinţă de conţinutul respectivului document abia pe 9 martie, prin intermediul ‹Jurnalului de St. Petersburg› trimis de generalul Iancu Ghica. Acest act ‘de uimitoare nerecunoştinţă a Rusiei faţă de aliata sa’ (Dimitrie Onciu, «Din istoria României» – n.) consacra, printre altele, independenţa României, însă cu dureroase sacrificii. Articolul 19 preconiza că Sublima Poartă va ceda sangeacul Tulcea (Dobrogea), Delta Dunării şi Insula Şerpilor către Rusia, care, la rândul său, îşi rezerva dreptul de a le schimba cu sudul Basarabiei. Totodată, spre disperarea cercurilor conducătoare de la Bucureşti, se stipula dreptul de trecere pe teritoriul românesc, timp de doi ani, a trupelor ruseşti care staţionau în Bulgaria”.

Ruşii asediază Bucureştii, Carol se refugiază în Oltenia

Aceste întâmplări au adus armatele celor două ţări pe picior de război. „Vădit nemulţumit de atitudinea protestatară a Guvernului de la Bucureşti şi de încercarea acestuia de a câştiga simpatia Cabinetelor europene în favoarea cauzei româneşti, (cancelarul rus – n.) Gorceakov ţinea să-i precizeze generalului Iancu Ghica atitudinea intransigentă a cercurilor politice de la Petersburg în privinţa dreptului de trecere a trupelor ruseşti. Mai mult, cancelarul sublinia că, în eventualitatea în care autorităţile de la Bucureşti se opun unei asemenea acţiuni, ţarul „va ordona ocuparea României şi dezarmarea armatei române”. Deloc intimidat de avertisment, Carol I a replicat: „O armată care a luptat la Plevna în faţa Împăratului Alexandru al II-lea poate să se bată până va fi nimicită, dar nu se va lăsa să fie dezarmată”, scrie Damean în aceeaşi carte. „O asemenea stare de spirit era evocată şi de reprezentantul britanic la Bucureşti, colonelul Mansfield, care concluziona că ‘sentimentul antirus în aceste Principate a ajuns la apogeu’”, se consemnează în lucrarea numită mai sus.
„(…) fapte mai puţin descrise în istoriografia românească, trupele ruseşti au primit ordin să ocupe România. Bucureştii au fost asediaţi. În faţa acestei primejdii, Brătianu îl convinge pe Carol I să iasă din capitală şi să se pună în fruntea oştilor româneşti din Oltenia. Ne aflam atunci în pragul unui conflict militar cu Rusia dintr-o poziţie avantajoasă, pentru prima şi singura dată în istorie, când trupele ruseşti, istovite şi decimate de luptele din sudul Dunării, riscau să fie măcelărite în Muntenia”, scrie şi istoricul Alex Mihai Stoenescu în «Eşecul democraţiei române – Istoria loviturilor de stat în România, volumul II» despre aceleaşi evenimente.

„Prietenia românilor pentru Rusia era sfârşită”

Intervenţia marilor puteri europene, iritate de expansiunea Rusiei către Bosfor şi Marea Mediterană, a pus capăt acestei situaţii dramatice prin Congresul de la Berlin. România a pierdut Basarabia, primind în schimb Delta Dunării şi Dobrogea. În planul percepţiei populare, Rusia devenise însă, o dată pentru totdeauna, inamicul public numărul unu. „Comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, violurile şi umilinţele aduse românilor de către armatele ţariste au produs o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit”, scrie Stoenescu. Constantin Bacalbaşa (1856-1935, om politic şi ziarist) avea să consemneze despre acel episod: „Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era sfârşită. În ţară naşte, deodată, simţirea antirusă. Ruşii sunt de acum priviţi cu răceală sau cu duşmănie. Conflicte zilnice se întâmplă în toată ţara cu militarii ruşi. Ingratitudinea rusească, cât şi călcarea fără pudoare a angajamentelor luate formal prin convenţiunea din 4 aprilie 1877 revoltă toate sufletele româneşti. Cauza Rusiei în România este pierdută pentru totdeauna”.
Evenimentele din 1877-1878 sunt identificate de Alex Mihai Stoenescu drept momentul în care poporul nostru a devenit definitiv ostil Rusiei: „Anul 1878 este pragul de la care în mentalul colectiv românesc se instalează fenomenul rusofob, pe un puternic fond naţionalist. A doua trădare, cea din Primul Război Mondial, şi apoi infiltraţia comunistă în presa şi politica românească de până în Al Doilea Război Mondial vor duce la apariţia sentimentului solid de ură împotriva Rusiei, ură care a purtat trupele române dincolo de Nistru, care n-a slăbit nici sub regimul comunist, producând o incredibilă expulzare a trupelor sovietice din ţară în 1958, şi care funcţionează şi astăzi la aceleaşi dimensiuni aparent interminabile”.

Atentatele, trădarea, tezaurul, Basarabia, Bucovina…

Incidentele ruso-române nu s-au oprit la conflictul din 1878. Prim-ministrul I. C. Brătianu şi fiul său, Ionel I. C. Brătianu, au fost ţinta a numeroase atentate organizate de ruşi. Sabina Cantacuzino, fiica lui I. C. Brătianu, nota într-o scrisoare: „Rusia era înverşunată împotriva tatei şi a fost iniţiatoarea acelor atentate contra lui”.
În baza documentelor studiate, Alex Stoenescu afirmă, în «Istoria loviturilor de stat», că mişcările ţărăneşti din 1888 şi 1907 au fost iniţiate de instigatori şi agenţi ai ruşilor, care aveau în plus şi agenţi de influenţă în politică şi în presă.
Evenimentele din Primul Război Mondial, în care armata rusă a fugit de pe câmpul de luptă în 1917, iar tezaurul n-a mai fost returnat de Moscova, urmate de lungul conflict cu bolşevicii pentru Basarabia, ultimatumul din 1940, în care URSS a anexat din nou Basarabia şi Bucovina, le-au dat noi motive de resentimente românilor. A urmat Al Doilea Război Mondial, ocupaţia rusă din perioada 1944-1958, împreună cu jafurile, violurile, violenţele de tot felul şi impunerea cu forţa a comunismului. După 1990, instalarea în fruntea statului a lui Ion Iliescu, comunist instruit la Moscova, precum şi ostilitatea Rusiei în (eterna) problemă a Basarabiei şi a Transnistriei, nu au fost de natură să atenueze sentimentele românilor faţă de vecinii din Răsărit.

Autor: Matei Udrea