Aţi văzut vreodată un “intelectual” în timpul unei crize politice, sau unei prefaceri internaţionale?
Nu numai că e uluit şi neinformat, asta încă n’ar fi o ruşine prea mare. Dar e deadreptul înspăimântat, e copleşit de frică, e paralizat de panică.Umblă aiurit, pune întrebări oricui, ascultă pe oricine îi vorbeşte, are o încredere oarbă în orice dobitoc politic – şi tremură pentru viaţa şi libertatea lui ca cel din urmă dintre sclavi. Numai atunci îşi dă el seama ce puţin s’a “interesat” de viaţa socială din jurul său. Şi caută pretutindeni sprijin, adăpost, încurajare. Renunţă la orice demnitate personală, uită cu desăvârşire misiunea lui istorică; frica face din el o lichea şi un sclav.
De câte ori plutesc în aer psihoze politice, de câte ori se întâmplă sau se aşteaptă ceva grav – o revoluţie, o reformă acerbă, un atentat, o schimbare esenţială a ordinei sociale – bietul “intelectual” român îşi pierde minţile.
(Fireşte, vorbesc numai de “intelectualul” pur, de cel fără aderenţe cu partidele sau grupările poltice). Încearcă atunci să facă cele mai umilitoare tranzacţii; şi nu de ordin concret, politic, ci tranzacţii fără nici un profit, fără nici o eficacitate. Mărturiseşte oricărui om întâlnit că aprobă anumite gesturi politce, că şi el a gândit aşa, că bine se face ce se face etc. În noaptea insurecţiei comuniste de la Atelierele Griviţa, am întâlnit un excelent romancier care, aflând de cele ce s’au întâmplat, mi-a deschis repede ultimul său roman, apărut chiar în zilele acelea, ca să-mi arate că şi el a promovat o revoluţie socială şi antiburgheză. Poate că aşa era. Dar nu lucrul acesta e semnificativ.
Ci faptul că excelentul romancier s’a grăbit să-şi caute puncte de contact cu o mişcare socială despre care nu ştia nimic, nu ştia cine o face şi contra cui, dacă are sorţi de izbândă şi de eficacitate, etc. Nu ştia nimic. Scos din preocupările lui “intelectuale”, i-a fost frică. Tot aşa le-a fost frică tuturor intelectualilor creştini de succesele “Gărzii de fier” şi au început să o aprobe nu pentru că le convenea programul “Gărzii”, ci pentru că se temeau să nu fie suspectaţi şi persecutaţi după o eventuală victorie a ei.
Nu am nimic de zis contra intelectualilor care trec de o parte sau alta a baricadei îndemnaţi de o anumită conştiinţă socială sau naţională. Dar îmi repugnă laşitatea intelectualilor apolitici, care îşi descopăr deodată aderenţe cu o mişcare socială în pragul izbânzii (sau care numai pare astfel).
Şi ei nu fac asta din interes, căci cei mai mulţi n’au nimic de câştigat ca “intelectuali” dintr’o asemenea mişcare. O fac pur şi simplu din frică, din laşitate. Frica ce îşi are rădăcina în lipsa de conştiinţă “funcţională” (dacă ni se iartă expresia), în lipsa conştiinţei că ei ,”intelectualii”, reprezintă – în pofida oricărei violenţe şi a oricărei prostii politice – singura forţă invincibilă a unei naţiuni. Dacă orice intelectual şi-ar da seama ce reprezintă el în societatea românească, şi mai ales pe cine reprezintă el – puţin i’ar păsa atunci de orice revoluţie, de orice război, de orice criză politică. Mare sau mică, biruită sau victorioasă, o naţiune nu înfruntă eternitatea nici prin politicienii ei, nici prin armata ei, nici prin ţăranii sau proletarii ei – ci numai prin ce se gândeşte, se descoperă şi se creează între hotarele ei. Ceasul de azi sau de mâine poate fi stăpânit de oricine, fără ca o naţiune să piară. Forţele care muşcă din eternitate, forţele care susţin istoria unei ţări şi-i alimentează misiunea ei – n’au nimic cu politicul, nici cu economicul, nici cu socialul. Ele sunt purtate şi exaltate numai de către “intelectualii” unei ţări, de avangarda care singură, pe frontierele timpului, luptă contra neantului. Atâtea provincii romane, admirabil civilizate, au pierit pentru totdeauna pentru că nu au existat acolo creiere care să domine masa amorfă şi efemeridele istoriei, să creeze valori sufleteşti, să nutrească o cultură. Aproape toate republicile sud-americane trăiesc aceiaşi experienţă periferică, semi-istorică, aşteptând ca timpul să le înghită actuala lor viaţă “politică”. Deci, asta reprezintă “intelectualii”: lupta contra neantului, a morţii; permanenta afirmare a geniului, virilităţii, puterii de creaţie a unei naţiuni. Şi ca atare n’au de ce să se teamă, să intre în panică şi să se umilească în faţa unei mişcări politice cu şanse de succes. Mai întâi pentru că orice mişcare politică îşi are rădăcinile în ideile unui intelectual sau a unui grup de intelectuali. (Nu vorbesc, fireşte, nici de guverne, nici de legislaţii abstracte; ci de revoluţii, reforme şi reacţiuni concrete, istorice).
Şi în al doilea rând, pentru că nici o revoluţie şi nici un act politic nu priveşte direct pe intelectual. (Poate privi, în orice caz, numai interesele lui de breaslă, confortul lui, familia lui). În ceasul în care ceva se întâmplă politic, deci se consumă – intelectualul se află cu mult înainte, ocupat să creeze ceva care să muşte din eternitate, sau să facă ceva care numai după mulţi ani va fi precipitat în stradă, va căpăta valoare politică. În ceasul unei revoluţii sau a unei crize, intelectualul adevărat se află prea departe ca să se mai poată întoarce înapoi; el a trecut demult pe acolo. Ceea ce pare nou, pentru mase, este de mult trăit, asimilat, consumat pentru el.
Indiferenţă faţă de politică, de prezentul politic? Nicidecum. Ci numai toleranţă şi înţelegere. Dai o mână de ajutor şi treci mai departe. Dar în nici un caz nu merită să-ţi pierzi cumpătul, să-ţi ieşi din fire şi să pactizezi cu oricine – uitând că nimeni nu poate avea dreptul de a pactiza cu tine. Îţi pierzi libertatea? Asta nu ţi-o poate lua nimeni. Îţi primejduieşti situaţia materială? Asta priveşte familia ta, nu pe tine. Îţi rişti viaţa? Ei şi? Acel pe care îl reprezinţi, nu moare niciodată. Dacă crezi altfel, renunţă la “intelectualitate” şi fă-te om politic.
Mircea Eliade
«Criterion», Nr. 2, Bucureşti, 1934
