Piloții NATO ne omorau special

În 1999 au avut loc bombardamentele NATO asupra Serbiei. Astăzi nu se mai vorbește deloc despre acele operațiuni, precum cea numită „Înger milostiv”.

Marina Jovanovic avea în mai 1999 doar 15 ani.

„Când a început bombardamentul, nu ne venea să credem că aşa ceva se poate întâmpla la sfârşitul secolului al XX-lea. În timpul atacurilor cu rachete şi bombe de la Belgrad ne-am ascuns în adăposturi. După aceea am plecat în orăşelul Varvarin, unde s-au născut părinţii mei şi trăiau bunicii din partea mamei. Aviaţia NATO zbura deasupra oraşului, dar nu l-a bombardat. Aici era linişte.

Tot aici locuia prietena mea Sania Milenkovic – cel mai bun matematician din Iugoslavia. Ea a câştigat multe Olimpiade internaţionale de matematică. Pe 23 mai şi ea a venit la Varvarin. Timp de o săptămână ni se părea că am nimerit în altă ţară, unde nu se aude sirena şi nu cad bombele.

Pe 30 mai, duminică, era o sărbătoare ortodoxă mare – Sfânta Treime. Pentru Varvarin aceasta este principala sărbătoare şi toată lumea iese afară, se plimbă şi se duce la biserică. Împreună cu Sania şi încă o fată ne-am dus la 10 dimineaţa la biserica de pe malul opus al râului. Ne întorceam pe la ora 13 şi când eram la mijlocul podului deasupra noastră a zburat un avion. Am luat-o la fugă, iar piloţii au lansat o rachetă. Ei au văzut că pe pod se află mulţi copii, însă acest lucru nu i-a împiedicat să bombardeze podul. Pe mine explozia m-a aruncat în aer şi am avut impresia că în jurul meu arde totul, a fost ceva îngrozitor. Ţipam de durere deoarece explozia mi-a smuls piciorul şi el se ţinea doar pe resturile pielii. Pe urmă am căzut împreună cu podul care se prăbuşea şi mi-am pierdut cunoştinţa. Când mi-am revenit, mi s-a părut că prietenele mele sunt vii, că Sania şi-a pierdut cunoştinţa. În acest moment, piloţii au mai lansat încă două rachete, podul era distrus, dar piloţii vroiau să ne omoare. Piloţii au ucis-o pe prietena mea Sania Milenkovic şi încă 17 oameni care vroiau să ne ajute.

Dacă piloţi nu ne-ar fi bombardat a doua oară, toată lumea ar fi rămas în viaţă. Nici până acum nu înţeleg de ce a fost bombardat acest pod mic. De ce a devenit o ţintă pentru NATO? Mai ales că era duminică, era sărbătoare şi afară erau foarte mulţi oameni. Dacă podul era atât de important pentru ei de ce nu l-au distrus noaptea?

Atunci am fost dusă de urgenţă la spital, unde am fost tratată timp de aproape un an. Mi s-au făcut câteva operaţii. Până acum mă simt rău şi mai am câteva fragmente mici în stomac. Nu pot fi operată, deoarece este foarte periculos. În fiecare dimineaţă am nişte dureri cumplite şi trebuie să beau medicamente ca să-mi treacă. De atunci au trecut 14 ani, dar mă chinuiesc în fiecare zi”.

Marina Jovanovic a scris în jurnalul său despre cea mai bună prietenă a ei, Sania Milenkovic: „Am crescut împreună şi am fost cele mai bune prietene. Aşteptam cu nerăbdare primăvara, înflorirea vişinilor. Ne plăcea să ascultăm muzică, să ne plimbăm cu bicicletele, să fugim desculţe pe iarba verde. Ne simţeam bine oriunde: şi la Belgrad, şi la Varvarin. Ne-am născut în acelaşi an, 1983, eu în septembrie, Sania în noiembrie. Saniei îi plăcea foarte mult matematica, ea rezolva cu plăcere cele mai dificile probleme.

Mie şi Saniei ne plăcea foarte mult să admirăm stelele şi să ne gândim la ceea ce este acolo sus, în cer. Păstrez vii emoţiile vii din acele zile şi n-o să le pot uita niciodată. Atunci când pierdem persoanele cele mai apropiate, amintirile devin singura posibilitate de a ne întâlni cu ei încă o dată”.

Coşmarul de pe podul din Varvarin de pe 30 mai 1999 i-a schimbat cu totul viaţa Marinei Jovanovi. După tragedia de pe pod, a fost salvată cu greu de medicii sârbi, pentru un timp îndelungat aflându-se sub tratament. A optat apoi tocmai pentru profesia de medic urmând Facultatea de Medicină din Belgrad. A devenit medic.