Strabon, despre neamul și limba geto-dacilor:
A existat și o altă împărțire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri: căci [autorii] îi denumesc pe unii daci, iar pe alții geți. Geții sunt cei care se întind spre Pont și spre răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania și spre izvoarele Istrului. Socot că ei se numeau în vechime Daoi. De aici și numele de sclavi, Getai și Daoi la attici […] Neamul geților, care se înălțase atât de mult sub Burebista, a decăzut [apoi] cu totul din pricina dezbinărilor lăuntrice și din pricina romanilor. Totuși, ei sunt încă în stare și astăzi să trimită la luptă patruzeci de mii de oameni.
Prin țara lor curge râul Marisos, care se varsă în Dunăre. Pe aceasta își făceau romanii aprovizionările pentru război. Ei numeau Danubius partea superioară a fluviului și cea dinspre izvoare până la cataracte. Ținuturile de aci se află, în cea mai mare parte, în stăpânirea dacilor. Partea inferioară a fluviului, până la Pont – de-a lungul căreia trăiesc geții – ei o numesc Istros. Dacii au aceeași limbă cu geții. Aceștia sunt mai bine cunoscuți de eleni, deoarece se mută des de pe o parte pe alta a Istrului și totodată mulțumită faptului că s-au amestecat cu tracii și cu misii. Același lucru s-a petrecut și cu tribalii, ei fiind de neam trac. Căci ei au primit imigrări, întrucât vecinii lor îi cotropeau, fiind mai slabi. Ba chiar cei de dincolo de Istru – și anume sciții, bastarnii și sarmații -, după ce îi învingeau, treceau și fluviul o dată cu cei alungați de ei, statornicindu-se chiar, unii dintre aceștia, fie în insule, fie în Thracia. Cei care locuiau de cealaltă parte a fluviului erau biruiți mai ales de illiri. Cât despre geți și daci, după ce numărul lor crescuse neînchipuit de mult, într-atât încât puteau să trimită la luptă până la două sute de mii de oameni, ei s-au împuținat și au ajuns în zilele noastre cam la vreo patru zeci de mii și sunt acum pe cale de a se supune romanilor. Nu se află de tot sub stăpânirea lor, pentru că își mai pun nădejdea în germani, dușmanii romanilor.
Sursa: Bogdan Murgescu (coordonator), «Istoria României în texte», Editura Corint, București, 2001
Nu numai dezbinările din interior au condus la destrămarea formațiunii geto-dace, ci și faptul că erau prinși între amenințările venite din partea vecinilor: triburile celtice și respectiv trupele romane, care înaintau vertiginos după ce anexaseră Regatul Macedoniei și aproape că atinseseră linia Dunării, fiindu-le însă teamă s-o treacă datorită desimii pădurilor. Așadar, au fost mai mulți factori care au acționat concomitent. Prin antrenament, multă disciplină și abținere de la consum de alcool al trupelor sale (care, la un moment dat, numărau peste 200.000 de soldați), Burebista a făcut din Dacia cea mai mare putere din Europa antică aflată în afara stăpânirii Romei și, dacă nu intervenea în politica Romei ca să-i acorde sprijin militar lui Pompei în detrimentul forțelor lui Iulius Caesar, evita coalizarea Republicii Romane împotriva țării. Cei doi – Iulius Caesar și Burebista – nu se vor întâlni niciodată pe câmpul de luptă, fiind uciși de conspiratori (Brutus și Cassius, care l-au omorât pe Caesar și câțiva nobili daci prin intermediul trădării preotului Deceneu, care l-au asasinat pe Burebista).