După traumatizanta experienţă comunistă, românii au privit SUA ca pe o garanţie şi un ideal. De ireversibilitate şi de model socio-politic.
Cu cât, prin tectonica geopolitică, plăcile intereselor american şi român se apropiau mai mult, permiţând “intimităţi” militaro – economice altădată de neimaginat (aderarea României la NATO, parteneriatul strategic SUA – România) cu atât încrederea românilor în recuperarea marilor decalaje faţă de tările europene care au luat, în 1945, un start neobstrucţionat de degetul lui Churchill şi de pasivitatea lui Roosevelt, a crescut şi s-a consolidat.
În 2004 simpatia românilor pentru americani a atins apogeul. Eram de-ai lor, ne înrudisem oficial prin intermediul NATO; până şi cerul, printr-un curcubeu simbolic, marca şi saluta momentul.
Din păcate, aveam să ne convingem tot mai mult în anii care au urmat că americanii, în ciuda faptului că nu aveau, prin istorie, cum să fie sub influenţa vreunei tradiţii aristocratice, considerau alianţa cu noi pur morganatică: ei se credeau esenţa masculinităţii, cu rang, nobleţe şi atotputernicie, în vreme ce noi eram distribuiţi în rolul feminităţii portuare, de la care se aşteaptă modestie în pretenţii, disponibilitate necondiţionată şi o burka simbolică peste bot atunci când e vorba de luat decizii de interes reciproc.
Atât de mult ne-au respectat americanii ca partener încât atunci când am încăput pe mâna unui preşedinte plămădit în retortele securismului ceauşist nu doar că au închis ochii la năravurile lui dictatoriale dar s-au pretat să mintă şi să înşele cot la cot cu el un întreg popor sleit şi exasperat.
Descoperim, pe zi ce trece, pe pielea şi nervii şi viaţa noastră, că marele garant mondial al libertăţii, democraţiei şi dreptului la autodeterminare se comportă cu România mai rău decât un vechil cu pălmaşii de pe moşie. Se amestecă grosolan în politica noastră internă, susţine experimente justiţiariste care, în loc să ucidă corupţia ucid economia românească şi capitalul autohton, sfidează zi de zi voinţa populară prin scoaterea din joc a celor aleşi democratic şi înlocuirea lor cu mazete obediente.
Încrederea românilor în SUA s-a prăbuşit în ultimii ani. Din cel mai filoamerican popor european la începutul secolului, devenim acum, împinşi de evenimente şi de o insuportabilă aroganţă a respectivilor, tot mai americanofobi.
Nu mai târziu decât cu prilejul inaugurării oficiale a scutului antirachetă de la Deveselu, domnul ambasador Klemm şi-a permis să folosească momentul pentru un inadmisibil amestec în treburile interne ale României. S-a arătat dezamăgit de o hotărâre a BNR, a defilat braţ la braţ cu Valeriu Zgonea tocmai exclus din PSD, a criticat nişte proiecte de lege aflate în dezbaterea parlamentului, a jignit o mare parte a clasei noastre politice, prin neinvitare la festivităţile de la Deveselu a unor demnitari cu merite decisive în buna finalizare a proiectului; una peste alta, şi-a permis gesturi de guvernator discreţionar într-o ţară care, cel puţin oficial, nu face parte dintre cele 50 de state ce pun stele pe drapelul american.
Privind la aceste gesturi autoritariste, ţintite parcă dinadins să vexeze importante majorităţi de populatie şi rudimente de demnitate naţională, acolo unde se mai găsesc, te întrebi cu îndreptăţire: oare diplomaţii americanii îşi ostilizează poporul român pentru că sunt incompetenţi sau din calcule cinice?
Într-o remarcabilă analiză (De ce nu ne lasă americanii să îi iubim), un fost ministru de externe român lansează o teorie care mi se pare din ce în ce mai verosimilă:
„Lucrurile apar ca și când diplomații americani urmăresc să trezească ostilitatea românilor cu tot dinadinsul. Oare de ce? Să fie oare vorba despre incompetență? Să își bage cumva coada trădarea? Să existe pe undeva o ‘coloană a cincea’? Să avem oare de a face cu o prea mare încredere în propria capacitate de a ține situația sub control indiferent de împrejurari, cumulativ cu o supraevaluare a capacității românilor de a suporta orice umilire? Oricare dintre aceste explicații ar fi primită, dimensiunea, coerența și persistența fenomenului sunt prea mari pentru ca ea să fie suficientă. De aceea tind să le exclud pe toate. Trebuie să fie altceva.
Dacă procedăm la înlăturarea explicațiilor mai înainte amintite, întrebarea rămâne cu un singur răspuns: strategia oficială (dar nepublică) americană cere ca românii să nu îi mai iubească pe americani. Răspunsul naște însă o altă întrebare: de ce nu mai vor americanii ca românii să îi iubească? Cărui obiectiv strategic îi corespunde o asemenea dorință?
Ipoteza ce poate fi avansată este aceea că, urmând să abandoneze aliniamentul românesc, SUA gestioneză sentimentele românilor în așa fel încât retragerea lor din România să nu creeze probleme, fiind acceptată cu bucurie; dar mai ales ca acordul privind cedarea influenței asupra României către un alt jucător regional sau global să nu se lovească de obstacole psihopolitice locale. Ca orice ipoteză, nici aceasta nu este greșită; ea trebuie însă demonstrată”.
Desigur, ne lipsesc prea multe informaţii din zona obscură a diplomaţiei de culise pentru a putea trage concluzii cu probabilitate mare de adevăr. Suntem limitaţi la faptele publice, la ce ni se spune oficial şi neoficial şi la capacitatea noastră de a citi printre rânduri. Chiar şi aşa, însă, nişte adevăruri sunt de necontestat:
– scutul de la Deveselu îi apără mai mult pe alţii decât pe noi. Comentatorul rus Konstantin Bogdanov scrie pe enta.ru că bazele antirachetă din Europa de Est „vor deveni inevitabil ţinte prioritare în eventualitatea unui război nuclear, posibil chiar ţinte pentru lovituri preventive. Ţări precum România, care găzduiesc sistemul antirachetă american, ar putea deveni singurele victime, în timp ce Statele Unite s-ar reconcilia apoi cu Rusia „pe ruinele fumegânde ale elementelor est-europene din scutul antirachetă”;
– prin instalarea acestui scut, interesul SUA (de a ţine conflictele majore cât mai departe de propriul teritoriu), este mult mai important decât interesul României (de a avea nişte investiţii americane pe teritoriul ei);
– acest aranjament geopolitic, rezultat din mult lăudatul parteneriat strategic SUA – România, plasează România în prima linie a unei ipotetice confruntări NATO – Federaţia Rusă. Ceea ce presupune riscuri enorme pentru noi. Primim în schimb compensaţii pe măsură? Sau ne lăsăm manipulati de o propagandă a dulăilor pentru căţei?
În relaţia actuală cu SUA ne comportăm, o spun răspicat, ca nişte vasali slugarnici şi imbecili. Incapabili să învăţăm patriotismul, demnitatea naţională, respectul de sine de la cei din jur. Ne lăsăm umiliţi, sfidaţi, exploataţi şi induși în eroare de un alde Klemm arogant şi profund nerespectuos faţă de cei pe care poporul i-a delegat să-l reprezinte.
Dacă ne-ar cere cineva să numim, în spaţiul european, o a doua ţară preş, ca România, la picioarele şi capriciile marii Americi, ne-ar fi imposibil.
Iată că avem şi noi unicitatea noastră: voluptatea sinucigașă de a ne ploconi.
Autor: Contele de Saint Germain
Să pună americanii şi primarii şi preşedinţii de consilii judeţene. Scăpăm de-o grijă
Se pare că americanii l-au vrut pe Iohannis şi îl avem.
Nu l-au vrut pe Ponta nici preşedinte, nici premier şi nu îl avem.
L-au vrut pe Cioloş şi avem Cioloş.
Îl vor pe Zgonea rămas la preşedinţia Camerei şi se pare că acolo rămâne.
În aceste condiţii, propun să pună dl ambasador Hns Clemm şi primarii şi preşedinţii de consilii judeţene, ca să nu ne mai obosim cu democraţia.
Preluare: criterii.ro / Autor: Gheorghe Smeoreanu
Un ministru de externe, informator al americanilor. Lista parțială a politicienilor români turnători la ambasada SUA
„Este o sursă a ambasadei încă din 2005” – telegramă a Ambasadei SUA la București în 2008 despre ministrul de externe de atunci, Adrian Cioroianu.
Ambasada SUA spune că un politician român a ajuns ministru de externe deoarece era un turnător la Ambasadă, o sursă în limbaj diplomatic, adică un informator, pe înțelesul tuturor.
Cioroianu este acum ambasadorul României la UNESCO după ce a demisionat din fruntea MAE în urma mai multor gafe.
Informația apare în mai multe telegrame WikiLeaks publicate pe blogul său de Ion Cristoiu.
În telegrame apar Laura Codruța Kovesi, Vasile Blaga, Adrian Cioroianu, Mircea Geoană, Viorel Hrebenciuc, Cătălin Predoiu și șeful Comisiei SRI din Parlament, Georgian Pop.
Evident este o listă parțială.
Discuțiile suprind inclusiv planurile electorale ale lui Vasile Blaga discutate la Ambasada SUA.
„Senzaționalele dezvăluiri WikiLeaks din cablogramele trimise de Ambasada SUA la București Departamentului de Stat de la Washington conturează o a adevărată întrecere între politicienii și demnitarii români pentru a se pârî unii pe alții la Ambasada SUA, pentru a turna din partide, din ministere, din instituții, pentru a se declara unul mai loial decât celălalt Americii, pentru a se pisici pe lângă funcționarii Ambasadei în speranța obținerii unui ciolan de ros mai gras decât cel de până acum” – Ion Cristoiu.
Telegramele Wikileaks publicate de Ion Cristoiu:
UNCLAS BUCHAREST 000034
Subiect: Numele, funcţiile şi datele de contact ale membrilor Guvernului român şi ale altor lideri politici
Conţine lista numerelor de telefoane ale persoanelor de contact din cadrul Guvernului român, (Guvernul Tăriceanu n.n.) care ar trebui păstrate „la îndemână” şi nu ar trebui transmise altor persoane.
*
CONFIDENTIAL SECTION 01 OF 02 BUCHAREST 001267/2007
Subiect: Întâlnirea dintre ambasadorul SUA la Bucureşti şi procurorul-general Laura Kovesi în care aceasta din urmă şi-a exprimat îngrijorarea cu privire la noile amendamente ale Codului de Procedură Penală, care ar putea afecta procesele care se desfăşoară în tribunale, transformând România într-un „paradis al crimei”.
Kovesi s-a aşteptat ca Parlamentul să respingă votul preşedintelui, evidenţiind faptul că această abordare a fost cea mai recentă dintr-o serie de măsuri menite să afecteze independenţa judiciară. (…) Kovesi a precizat că: procurorii români analizează cazuri de corupţie în care sunt implicate cinci ministere actuale, şapte foşti miniştri și mai mulţi funcţionari publici. Aceasta susţine că ministrul justiţiei, Tudor Chiuariu, doar a simulat susţinerea, iar acţiunile sale au avut ca scop limitarea independenţei procurorilor, fapt evidenţiat şi prin încercarea acestuia de a demite un important procuror din cadrul DNA.
*
La 5 noiembrie (2008) Consilierul politic s-a întâlnit cu Secretarul General PD-L Vasile Blaga. Blaga a afirmat că pentru a câştiga viitoarele alegeri parlamentare potrivit noilor reguli uninominale ar implica o strategie de campanie pe mai multe straturi la nivel naţional, judeţean, şi la nivelul circumscripţiilor locale.
Potrivit lui Blaga doar partidul său şi PSD s-au bucurat de o gamă largă de resurse necesare pentru a domina campania. PNL a beneficiat de multe resurse cu toate că nu a beneficiat din plin de acest lucru deoarece nu a avut capacitatea să îşi extindă rapid organizaţia la nivel local. PSD are o prezenţă locală impresionantă, însă cei patru ani în opoziţie a lăsat vistieria partidului goală iar partidul riscă o „implozie” dacă va pierde alte alegeri.
*
CONFIDENTIAL BUCHAREST 000906
Subiect: Presiuni PSD de a forma un guvern de coaliţie post electoral cu PD-L-ul lui Băsescu
În cadrul unor conversaţii separate, doi membri ai parlamentului de marcă unul din PSD, altul PNL – observă semne ale unor presiuni PSD de a forma un guvern de coaliţie post electoral cu PD-L al lui Băsescu. Aceştia au convenit că PSD trebuie să intre la guvernare cu orice preţ.
*
În cadrul întâlnirii din 27 ianuarie (2009) cu însărcinatul cu afaceri şi consilier politic, preşedintele PSD Mircea Geoană s-a referit la eşecul eforturilor sale de a ajunge la ceremoniile inaugurale de la Washington şi şi-a reiterat intenţia de a vizita SUA cu prima ocazie. Geoană a apreciat drept crucial pentru România să îşi prezinte timpuriu angajamentul faţă de noua Administraţie SUA, pentru a se asigura „ne vede şi aude mesajul de la Bucureşti şi rămâne focusată pe România şi pe regiune”. Geoană a declarat că a început deja să facă lobby la contacte din cadrul Guvernului SUA pentru o vizită şi a solicitat sprijinul Ambasadei.
*
Notă: într-o discuţie cu consilierul pe probleme politice din cadrul Ambasadei SUA, secretarul general PSD Titus Corlăţean a reiterat opoziţia partidului său faţă de raport, susţinând că Băsescu a încercat să divizeze PSD, încercând să întoarcă noua conducere a partidului împotriva lui Iliescu. Corlăţean a insistat, cu o oarecare viclenie, că Văcăroiu nu a restabilit ordinea în Senat, deoarece se „temea pentru propria sa siguranţă”.
În cadrul unei întâlniri ulterioare cu ambasadorul şi consilierul pe probleme politice, şeful comisiei, Vladimir Tismăneanu, a fost de acord cu caracterizarea pe care ambasadorul a făcut-o disputelor din Parlament, pe care le-a numit „de tip sovietic”, adăugând că era clar că România mai are un drum lung de parcurs până la îndepărtarea tuturor rămăşiţelor comportamentelor de tip comunist în politică, afaceri şi media. (…) Liderul PSD Geoană a ratat ocazia de a se distanţa de Iliescu, erijându-se, în schimb, în „portavocea” lui Iliescu. Subliniind că Iliescu este cel care i-a acordat fondatorului PRM Vadim Tudor cele mai înalte distincţii civile ale României – „Steaua României” – Tismăneanu a declarat că respectivul episod a subliniat că diferenţierea între extrema dreaptă şi stângă este, uneori, dificil de efectuat în politica românească.
*
Subiect: Întâlnirea dintre ambasadorul SUA, Nicholas Taubman, şi noul ministru de externe al României, Adrian Cioroianu
S-a afirmat că oficialul român l-a asigurat pe ambasador de disponibilitatea sa pentru continuarea colaborării cu Statele Unite, afirmând şi că România „nu se grăbeşte” să îşi retragă trupele din Irak. (…)
Comentariul final a evidenţiat că aceasta a fost o întrevedere preliminară şi conţine o prezentare biografică detaliată a lui Adrian Cioroianu, în care s-a afirmat că „este o figură nouă pe scena politică”, a fost un apropiat al lui Theodor Stolojan şi „este o sursă a ambasadei încă din 2005”.
*
Subiect: Discuţia cu deputatul PSD Viorel Hrebenciuc
În cadrul unei întâlniri cu oficiali ai Ambasadei SUA la Bucureşti, deputatului PSD Viorel Hrebenciuc a declarat că pledează pe lângă preşedintele Traian Băsescu pentru încetarea crizei politice, sens în care ar fi solicitat emiterea, de către şeful statului, a unei declaraţii privind reinstaurarea stabilităţii şi a bunelor relaţii între preşedinte, premier şi Parlament.
Viorel Hrebenciuc ar fi afirmat că, deşi a încercat să obţină sprijinul consilierului prezidenţial Elena Udrea pentru atingerea acestui deziderat, s-a lovit de refuzul său.
S-a comentat că:
– întrevederea dintre ambasador şi Viorel Hrebenciuc a avut loc la solicitarea acestuia din urmă, iar remarcile acestuia s-au dovedit fie „relevante”, fie „eliptice”.
*
Subiect: Întâlnirea Ambasadorului cu ministrul justiţiei, Cătălin Predoiu din 22 aprilie (n.n.: 2008)
Cătălin Predoiu a fost de acord cu aceste aspecte punctate de ambasadorul SUA, declarând că va face tot posibilul pentru a îndrepta reputaţia Ministerului Justiţiei, recunoscând totodată că, în prezent, se concentrează pe raportul privind progresele reformei din sistemul judiciar din România, ce urmează a fi prezentat UE în luna iulie.
În comentariu, s-a apreciat că ministrul Cătălin Predoiu este „o persoană tânără, inteligentă, energică şi un prieten al SUA”, menţionându-se că „este păcat că va ocupa această funcţie doar până la următoarele alegeri”.
*
CONFIDENTIAL BUCHAREST 000132
Subiect: Dosarul de corupţie întocmit pe numele lui Adrian Năstase
Juristul PSD, Georgian Pop, a preconizat că Parlamentul va trimite dosarul lui Adrian Năstase în justiţie săptămâna viitoare. Acesta a subliniat că Mircea Geoană şi-a consolidat poziţia în PSD cu susţinerea baronilor locali, între care primarii Radu Mazăre şi Marian Vanghelie.
Referindu-se la Viorel Hrebenciuc, Pop a declarat că acesta nu este atât de puternic precum pare, fapt evidenţiat de eşecul în a-şi promova apropiaţii în Guvern. Acesta a adăugat că principalul atuu al lui Hrebenciuc l-au reprezentat legăturile strânse ale acestuia cu foştii şefi de servicii secrete, legături care între timp s-au deteriorat.
De ce nu ne lasă americanii să îi iubim?
- Am criticat în mai multe ocazii comportamentul diplomaților americani acreditați la București, avertizând că aroganța cu care dau lecții românilor, lipsa de respect față de autoritățile române, amestecul ostentativ ofensator în treburile interne ale țării, riscă să genereze reacții americanofobe la unul dintre cele mai americanofile popoare din Europa. Până în acest moment astfel de critici – formulate de asemenea de mulți alții, atât din tabăra susținătorilor parteneriatului strategic cu SUA, cât și din aceea a adepților neutralității sau a partizanilor revenirii la o alianță cu Rusia – nu au avut aparent nici un ecou.
Dacă ar dori să influențeze deciziile instituțiilor românești, ambasada SUA ar putea-o face cu maximă eficiență și fără riscuri, acționând cu discreție pe canalele diplomatice uzuale. Este greu de crezut că Președintele Republicii, Guvernul sau Parlamentul ar refuza vreo cerere a „proconsulului” american. Asistată de „experții” FBI, așa cum însăși excelența sa ambasadorul Hans Klemm a explicat, DNA ar aduce imediat la ordine pe liderii politici „corupți” care, cumpărați de ruși, ar ezita în executarea comenzilor (sic!). Dincolo de faptul că în acest fel, cel puțin formal, ar fi respectate prevederile dreptului internațional referitoare la relațiile diplomatice, s-ar evita rănirea inutilă a orgoliului românesc.
Departe de a se petrece așa, lucrurile apar ca și când diplomații americani urmăresc să trezească ostilitatea românilor cu tot dinadinsul. Oare de ce? Să fie oare vorba despre incompetență? Să își bage cumva coada trădarea? Să existe pe undeva o „coloană a cincea”? Să avem oare de a face cu o prea mare încredere în propria capacitate de a ține situația sub control indiferent de împrejurari, cumulativ cu o supraevaluare a capacității românilor de a suporta orice umilire? Oricare dintre aceste explicații ar fi primită, dimensiunea, coerența și persistența fenomenului sunt prea mari pentru ca ea să fie suficientă. De aceea tind să le exclud pe toate. Trebuie să fie altceva.
Dacă procedăm la înlăturarea explicațiilor mai înainte amintite, întrebarea rămâne cu un singur răspuns: strategia oficială (dar nepublică) americană cere ca românii să nu îi mai iubească pe americani. Răspunsul naște însă o altă întrebare: de ce nu mai vor americanii ca românii să îi iubească? Cărui obiectiv strategic îi corespunde o asemenea dorință?
Ipoteza ce poate fi avansată este aceea că, urmând să abandoneze aliniamentul românesc, SUA gestioneză sentimentele românilor în așa fel încât retragerea lor din România să nu creeze probleme, fiind acceptată cu bucurie; dar mai ales ca acordul privind cedarea influenței asupra României către un alt jucător regional sau global să nu se lovească de obstacole psihopolitice locale. Ca orice ipoteză, nici aceasta nu este greșită; ea trebuie însă demonstrată.
- Printre mai multele școli de gândire din SUA merită semnalate două care converg în punctul numit România.
Una (cea de la Stratfor) susține – cred eu pe bună dreptate – că americanii nu își vor mai putea permite rolul de jandarm mondial care stă permanent de pază în toate zonele de potențial conflict și intervine direct și personal pretutindeni acolo unde se produce dezordine. De aceea, în deceniul următor America va lăsa păstrarea ordinii globale pe seama unor puteri locale sau regionale plasate în contrapondere una față de alta, astfel încât pax americana să fie asigurată printr-un mecanism de echilibru între puteri neamericane. SUA vor interveni efectiv numai acolo unde reglarea echilibrului o va impune cu necesitate făcând prezența lor pe teren indispensabilă. Energiile astfel economisite vor fi folosite pentru propria dezvoltare și pentru rezolvarea din ce în ce mai gravelor dezechilibre interne.
Prin urmare, SUA se vor retrage din Europa. Nu înainte, însă, de a amplasa aici mici „borcane cu scorpioni” care să se supravegheze între ei nepermițând vreunuia să controleze întregul continent sau, și mai rău, Eurasia. Dincolo de profețiile privind prăbușirea UE (pe cale de a fi confirmate iar după părerea unora, chiar ajutate să se confirme), școala de gândire la care ne referim preconizează deschis crearea unui sistem continental de contraponderi. În cadrul acestuia prezența unei puteri-tampon plurale formată din statele Europei central-orientale de la Marea Baltică la Marea Neagră, având în flanc Turcia, ca bastion rusosceptic complementar, ar trebui să împiedice atât stricarea echilibrului precar dintre Rusia și Germania în favoarea vreuneia dintre ele cât și transformarea opoziției lor în alianță.
Un asemenea intermarium, din care România nu are cum lipsi, poate fi pus în pericol de orgoliile naționale ale participanților, altminteri foarte diferiți între ei din punct de vedere cultural, etnic, temperamental etc. Plasând Polonia și respectiv Turcia în rolul de forțe de comandă ale acestor structuri geo-strategice, proiectul american amintit îi lasă României misiunea unei puteri de completare (auxiliară) aflată în subordine; dintre toți caii pe care Washingtonul ar paria ea fiind cel mai puțin nărăvaș. Prin urmare, românii trebuie să se obișnuiască cu ideea că nu vor mai putea conta pe americani. Atunci, mai mult de nevoie decât de plăcere, vor accepta intrarea într-o orchestră strategică subregională în care nu vor fi decât vioara a doua. Acolo vor cânta până la epuizare, după indicațiile dirijorului transatlantic, partitura scrisă tot de acesta.
Comportamentul ambasadei SUA la București este perfect compatibil cu o atare teorie. Așa se explică de ce colonizarea României nu poate rămâne o realitate complet ocultată de o suveranitate simbolică ci trebuie și formalizată prin gesturi publice. Doar o asemenea terapie de șoc îi poate face pe românii de rând să conchidă în masă că integrarea într-o ordine subcontinentală pe care altfel, ca parteneri strategici ai americanilor, ar fi considerat-o inadmisibilă întrucât le conferă un statut inferior vocației lor de lider regional și aspirațiilor lor naționale, a devenit inevitabilă.
- O altă școală de gândire americană care trebuie luată în considerare este aceea a neoconservatorilor puri și duri. Potrivit acestora, confruntarea dintre SUA și China nu mai poate și nu mai trebuie evitată. Ascensiunea Chinei și, odată cu ea, emergența unei noi ordini mondiale diferite de cea conformă „valorilor americane” cu valabilitate universală, nu mai pot fi tolerate fără riscul ca SUA să își piardă statutul de unică superputere globală. America este un „imperiu indispensabil” pentru apărarea păcii, a drepturilor omului și a libertății comerțului. Lumea clădită de ea pe temelia acestor valori va dispărea în măsura în care China, acumulând o putere comparabilă cu cea a Americii, va promova o altă ordine bazată pe principii extrase din tradițiile, cultura și mentalitățile ei autoritare și egalitare. Din confruntarea unor seturi diferite de valori va rezulta peste puțin timp un mare război cu rezultate incerte. Pentru prevenirea lui se impune acum purtarea unui război mic cu rezultate relativ certe.
O asemenea teorie – după părerea mea, greșită – are două consecințe. Prima este aceea că SUA trebuie să mute centrul de greutate al acțiunii lor politice din Atlantic în Pacific, din Europa în Asia. A doua consecință este că pentru a face o asemenea piruetă și înainte de a se angaja în confruntarea decisivă cu China, SUA trebuie să își asigure spatele încheind conturile în Europa și Eurasia. Aceasta implică convenirea unor aranjamente referitoare la arhitectura de securitate în Europa de est, în Balcani și la Marea Neagră. Ca și în trecut (vezi Convenția austro-otomană din 1774 prin care Imperiului Habsburgic i se ceda Bucovina sau Pacea de la București din 1812 prin care Imperiul Otoman ceda Imperiului Rus Basarabia), în realizarea expeditivă a unor asemenea aranjamente România poate fi o foarte bună monedă de schimb.
Obligate să se concentreze în Pacific, SUA trebuie să negocieze cu Rusia și cu puterile Europei centrale și occidentale dintre care cea mai relevantă este Germania. (Marea Britanie rămâne oricum un aliat fidel, relevanța geopolitică al Franței este în eclipsă, iar Italia și Spania sunt reduse la neputință de crizele socio-economice interne.) Ce se poate face cu România în cadrul acestor negocieri?
- a) Dacă negocierile se poartă direct cu Rusia, există mai multe posibilități.
- Cu certitudine unii ar dori ca linia de delimitare a zonelor de influență să treacă pe Nistru. Rusia ar obține, dincolo de confirmarea, fie ea și tacită, a anexării Crimeii, federalizarea Ucrainei pe principiul simetriei – adică al egalității în drepturi între federație și subiecții federației. În schimb ar fi necesar să accepte stingerea crizei transnistrene, ceea ce ar avea ca urmare unirea Republicii Moldova cu România. Pentru susținătorii acestei formule, SUA ar trebui să lase în urmă o Românie mare și puternică, aptă să apere cu forțe proprii (singură sau în cadrul „alianței dintre mări”) frontiera convenită cu Rusia, garantând astfel stabilitatea aranjamentului ruso-american.
Din comportamentul ambasadei SUA la București rezultă că fie deocamdată acest punct de vedere nu a prevalat, fie el a fost adoptat în varianta care face din România o simplă piesă de articulare pasivă într-un mare angrenaj polono-turc.
- Există desigur analiști și decidenți americani care favorizează o altă opinie. Aceștia consideră că un front pe Nistru nu este viabil. Cu UE în degringoladă și cu NATO paralizat, spre a se angaja liniștit în Pacific SUA ar trebui să revină la frontierele de la Malta, stabilite de înțeleptul (nu este nicio ironie în acest adjectiv) Președinte George Bush Sr. Mulți americani (printre care și fostul ambasador american la NATO, Bob Hunter) regretă îndepărtarea Americii de la linia acordurilor Bush-Gorbaciov din 1989.
Întoarcerea la Malta ar însemna, în principiu, o linie de demarcație pe Carpați. Ea ar putea fi deplasată ceva mai la vest, pentru a evita complicațiile provocate de fracturarea României dar Rusia ar trebui să accepte o anumită partajare a Balcanilor, lăsând vestul musulman (în special albanez) și catolic al acestora în zona de control euro-atlantic. În locul deplasării Viszegradului mai la est – așa cum estimam că este logic să se întâmple în cadrul unei alte analize – s-ar putea ca planificatorii politici americani să prefere (nu neapărat corect) păstrarea a ceea ce se mai poate păstra din vechiul Viszegrad, renunțând, probabil, la Ungaria și Slovacia, deja înclinate spre Rusia, în schimbul statelor baltice, și bazându-se pe veșnic rebela Polonie, genetic rusofobă și germanosceptică în același timp.
- b) Această linie (o diagonală europeană pe direcția nord-est – sud-vest despre care am scris deja cu mai mulți ani în urmă) aptă a motiva acordarea mânii libere pentru SUA în războiul din Pacific este foarte asemănătoare cu cea proiectată de Germania ca temei al unei noi antante cu Rusia. Dacă respectiva linie va fi convenită direct între SUA și Rusia, Germania va rămâne fără marjă de negociere. Ceea ce, fără îndoială, va șubrezi și așa zdruncinata alianță tansatlantică, nevrozând Berlinul. Consecință pe care Washingtonul nu și-o poate dori, căci nu are nevoie de tensiuni suplimentare în relația cu aliații europeni sau de crize în Europa.
Iată de ce nu este exclus ca, într-o formă sau alta, SUA să asocieze Germania la negocierile cu Rusia. Lucrul se poate face fie prin organizarea unor negocieri tripartite (ceea ce este mai complicat și inevitabil prea transparent) fie prin negocieri paralele americano-ruse, americano-germane și ruso-germane, în cadrul celor dintâi convenindu-se o formulă a cărei realizare în concret este lăsată Germaniei, detaliile planului de execuție urmând a fi convenite în cadrul oferit de cele din urmă.
Că o fi una, că o fi alta, odată Romania readusă, la propriu și la figurat, în vecinătatea imediată a Rusiei, soarta ei va fi aceeași: mai mare sau mai mică sub aspect teritorial, livrată direct sau prin interpus, ea va rămâne o parte a lumii euro-asiatice.
- Dacă acestea ar fi intențiile SUA (cel puțin din punctul de vedere al școlilor de gândire analizate) acțiunile diplomației americane la București având ca efect evident ostilizarea românilor și alimentarea unui curent antiamerican, altminteri nefiresc și netradițional, în România, devin logice. Nimic nu garantează mai bine înțelegeri precum cele descrise mai sus decât americanofobia românilor.
Atât Rusia cât și Germania ar putea suspecta că în timp ce America declară că se retrage din România (păstrându-și probabil bazele militare, așa cum a făcut-o și în alte locuri), ea lasă în urmă un popor de „partizani” americanofili gata să poarte la infinit un război de gherilă împotriva noului stăpân. În mintea rușilor, dar nu numai, este încă proaspătă amintirea experienței post Malta când, după ce se angajase să nu profite de retragerea URSS și să se extindă spre est, Occidentul a avansat până la frontiera rusă susținând că nu o face la inițiativa sa, ci la cererea foștilor sateliți sovietici care, odată eliberați, aveau dreptul suveran de a-și decide soarta și a-și alege alianțele.
Dacă românii, la nivel de masă, ajung să îi deteste pe americani și să se bucure de plecarea lor (ba chiar să creadă că neutralitatea sau alianța cu Rusia ar fi salvatoare) acea experiență nu se mai poate repeta. Sinceritatea angajării SUA în aranjamentele convenite cu Rusia sau/și Germania, descrise anterior, ca și viabilitatea acestor aranjamente sunt probate prin întregul comportament actual, altminteri ininteligibil, al SUA față de România și de cetățenii români. O schimbare de politică fără zgomot, operată cu discreție, nu ar avea suficientă eficacitate dar, mai ales, nu ar avea suficientă credibilitate în ochii actorilor regionali cu care Washingtonul negociază.
SUA vor ca românii să achieseze din tot sufletul la noua lor linie politică în Europa. Pentru asta românii tebuie să înceteze sincer a-i iubi pe americani. Numai așa ei vor merge în direcția în care de fapt nu vor să meargă, tocmai pentru că americanii formal le spun să nu meargă acolo. (După aceea li se va putea reproșa românilor că ei au vrut-o.) Numai așa românii vor începe să îi susțină pe liderii considerați a fi rusofili pecetluind astfel o înțelegere americano-rusă (directă sau promovată pe filieră germană) aptă a permite reorientarea strategică a Washingtonului.
Aceasta este, desigur, doar o ipoteză. O ipoteză care se susține, însă, prin argumentele oferite de fapte. Deocamdată. Ceea ce aduce viitorul nu știm. Lucrurile se pot schimba.
Pentru moment trebuie să recunosc că analizele mele anterioare, pornite de la ceea ce eu, ca adept al parteneriatului strategic româno-american, credeam că face bine Americii, m-au condus la concluzii probabil greșite. Aceasta cel puțin în raport cu starea de fapt. Pornind de la fapte iar nu de la posibile ținte deduse printr-o presupusă empatie cu America, concluzia este alta. Ambasada SUA la București servește interesele americane dar acestea sunt altele decât cele bănuite de mine. Din nefericire ele sunt neconcordante cu interesele românești. Nu știu ce putem face dar este bine ca măcar să știm cum stăm.
P.S. După ce analiza m-a condus prin deducție la concluziile expuse anterior, am încercat să mă verific căutând informații la sursă, în SUA. Prietenii mei de acolo, bine informați, m-au lăsat să înțeleg că presupunerile mele ar putea fi corecte. În plus, au sugerat că și dacă are resurse să apere frontul estic al NATO, Americii i-ar fi mult mai greu să scoată România sau să vadă rostul efortului uriaș pentru scoaterea ei din cleștele geopolitic ruso-maghiar care se închide în prezent, inclusiv cu ajutor german. De aceea ar prefera să iasă singură din încercuire.
Încotro să o apucăm atunci?
O cale de explorat ar fi cea a lui Alexandru Lăpușneanu: noi să îi iubim pe ei chiar dacă ei nu ne iubesc pe noi; să îi iubim chiar și fără voia lor…căci numai iubindu-i le zădărnicim planul. Dacă lucrurile continuă ca acum, asta ne va fi din ce în ce mai greu.
O altă cale este cea a lui Nicolae Titulescu: românii trebuie să realizeze o înțelegere cu rușii înainte ca rușii să ajungă a se înțelege cu Occidentul peste capul lor, căci altminteri înțelegerea din urmă se va face pe seama lor și în ceasul acesteia ei vor fi pierduți. Mă întreb, însă, dacă nu este prea târziu deja?
O a treia cale merge spre consolidarea alianțelor cu vecinii, după îndemnul „Mioriței”: „stăpâne, stăpâne, mai cheamă și-un câine!” Totul este să mai aflăm pe undeva un „câine” dispus a fi credincios.
Mai sunt poate și altele de făcut dar prima urgență este să ne găsim … niște conducători naționali.
Grele vremuri…
Autor: Adrian Severin
