Nu mai vreau ca statul să dea pomană din banii mei și să finanțeze lenea

Îi vezi aproape în fiecare cartier, de blocuri sau de case. Freacă toată ziua bordurile și gardurile, cu berea în mână. Habar nu ai din ce trăiesc şi nici nu ai timp să afli, pentru că tu abia apuci să dormi suficient şi să ai o oră, două, pentru tine pe zi.
Emisiunea de la Realitatea TV, unde şapte băieţi vânjoşi au tăbărât pe Traian Băsescu a avut un moment care m-a enervat la culme.
A fost momentul în care Costică Rogozanu, un comentator cu idei socialiste mucegăite, a reproşat fostului preşedinte al României că, după zece ani de mandate Băsescu, România este ţara cu „cel mai mic ajutor social”.
Degeaba a explicat fostul preşedinte că matematica e simplă: două milioane de oameni activi nu pot susţine pomeni sociale la infinit.
Nu ştiu din ce îşi câştigă existenta un comentator ca Rogozanu, care face toată ziulica propagandă socialistă şi e fascinat de lozincile folosite de Putin pentru a manipula proştii prin Europa. Ştiu că eu lucrez de la 18 ani, cu carte de muncă, în mediul privat. Nu am cerut niciodată nimic de la statul român şi sper să nu ajung vreodată în situaţia să cer ceva.
Părinţii mei m-au educat că este ruşinos să primeşti ajutor de la stat.
Când m-am îmbolnăvit, mi-am cumpărat medicamente la preţ întreg şi am preferat să merg la clinici private, pentru a evita mizeria şi haosul din sistemul de stat. Am consumat, aşadar, cât am putut de puţin din resursele statului.
Sunt din categoria celor două milioane care trebuie să plătim cheltuielile statului, din categoria celor care niciodată nu au timp să stea la taclale în faţa blocului, sau pe stradă, pentru că timpul liber e mereu prea puţin.
Când i-a trecut prin capul nepieptănat ideea că ajutoarele sociale din România sunt „cele mai mici din Europa”, comentatorul cu creier roşu de la Realitatea TV nu s-a gândit să compare şi salariul mediu pe economie cu cel din alte ţări, unde ajutoarele sunt mai mari.
Şi nici raportul persoane ocupate/persoane asistate.
Nu i-au trecut pe sub pleata încâlcită nici miile de cazuri în care s-au eliberat documente medicale pentru boli fictive care au transformat persoane sănătoase şi apte de muncă în asistaţi sociali, cu indemnizaţii şi ajutoare plătite de un sector privat care abia se mai ţine pe picioare.
Adevărul este că acum, din foarte multe motive, în România lenea şi hoţia sunt subvenţionate de stat şi această stare de fapt este injustă pentru cei care plătesc subvenţia. E normal ca societatea să sprijine pe cei aflaţi în nevoie, dar în limite suportabile şi fără să încarce excesiv mediul privat cu taxe şi impozite.
Introducerea venitului minim garantat, de exemplu, a provocat în Banat acum câţiva ani urmatoarea anomalie:
Pentru că în multe zone din Banatul Montan nu s-a făcut colectivizare, există proprietari de terenuri agricole mari care se bazau pe zilieri pentru lucrările anuale.
Când s-a introdus „venitul minim garantat” nu au mai avut cu cine să lucreze. „Păi, de ce să mă muncesc la tine când îmi dă primăria cât să mă descurc”, a fost răspunsul primit de la cei care erau înainte nevoiţi să muncească pentru a-şi câştiga pâinea.
Acum nu mai trebuie să muncească, pentru că îi ţine statul la limita subzistenţei cu pomeni sociale şi le face foarte mult rău.
Dă-i omului leneş suficient cât să treacă de pe o zi pe alta şi nu va mai face nimic pentru a-şi schimba viaţa în bine. Este captiv la limita subzistenţei şi astfel perpetuezi sărăcia şi dependenţa de stat.
Ştiu că puţini îşi asumă riscul să fie înjuraţi dacă spun acest adevăr, dar el este o realitate pe care nu o putem schimba dacă nu o recunoaştem onest: lenea este o mare problemă în România. Un stat care finanţează lenea ne distruge tuturor orice şansă de a ne schimba. Ba chiar provoacă fenomene cu efecte foarte grave în viitor.
Nimeni nu are curajul să discute astăzi, în România, despre efectele pentru viitor ale combinaţiei „venit minim garantat + alocaţie pentru creşterea copilului”.
Ne prefacem că nu vedem existenţa, aproape în fiecare comunitate, a unor familii care trăiesc numai din alocaţiile copiilor. Vorbim de adulţi care îi folosesc pe cei mici numai pentru a avea un trai la limita subzistenţei din ajutoare şi alocaţii.
Îi fac şi apoi îi neglijează. Îi lasă să crească pe stradă şi nu sunt interesaţi de edicaţia şi viitorul lor. Sunt un fel de generaţii născute pentru alocaţii. Şi apoi tot noi trebuie să plătim pentru armata de funcţionari care să asigure asistenţă socială copiilor abandonaţi.
Se întreabă cineva ce se va întâmpla cu generaţia alocaţiilor când va ajunge la vârsta maturităţii?
Realizează cineva că statul finanţează producerea unor generaţii întregi de noi asistaţi social, într-o spirală a pomenilor pe care tot cei ocupaţi ar trebui să le plătească?
Eu unul m-am cam săturat ca statul să finanţeze lenea din impozitele şi taxele pe care le plătesc. Să menţină la limita subzistenţei milioane de conaţionali pe care să poată să-i manipuleze după bunul plac politicienii care le finanţează lenea.
Vreau ca banii mei să finanţeze autostrăzi, proiecte de infrastructură, şcoli şi spitale mai bune.
Vreau să plătească salarii mai mari profesorilor, nu ajutoare pentru tot felul de bolnavi închipuţi sau pensii speciale pentru parlamentari.
Vreau să fie forţaţi să-şi câştige singuri existenţa toţi cei care pierd vremea pe stradă, la bârfă, cu berea în mână, proprind gardul sau spărgând seminţe.
După 50 de ani de comunism şi 26 de ani de populism cei mai mari duşmani ai României sunt politicienii şi comentatorii ca Rogozanu, care promovează şi încurajează mentalitatea mizerabilă că e treaba statului să-ţi dea de mâncare şi să te ajute să supravieţuieşti.
Eu vreau o ţară în care nimeni să nu fie dependent de stat şi care să-i ajute numai şi numai pe cei care sunt în situaţii foarte dificile.

Preluare: evz.ro / Autor: Mălin Bot