De ce nu sunt liberal

1

Nu m-am considerat niciodată un liberal. Vreme îndelungată, însă, am considerat liberalismul o teorie solidă care, indiferent ce neajunsuri ar avea, este angajată în susținerea libertății de dezbatere, a pluralismului și a unei atitudini generale de respect față de credințele celorlalți cetățeni, chiar și atunci când se bazează pe idei greșite. Dar acum nu mai socotesc liberalismul o teorie solidă. Nici nu mai cred că ar reprezenta libertatea și pluralismul.

Liberalismul a ajuns să aibă două fețe. Prima este o doctrină politică și filozofică specifică. Poți să-l citești pe John Locke, de exemplu, sau pe Benjamin Constant ori pe John Stuart Mill. Viziunile lor despre om în societate atrag după sine o varietate de presupoziții și, la fel ca orice altă concepție teoretică, ele pot deveni obiect al criticii.

Cea de a doua față este cea a unei supra-teorii, a unui mod cuprinzător și obligatoriu de a gândi, care este impus în societatea modernă drept cel mai bun mijloc de reglementare a diversității umane și ca unică garanție sigură a libertății. Noi, și numai noi, putem și „trebuie” să preluăm conducerea – spun liberalii -, pentru că noi vom institui cele mai bune reguli de cooperare și cel mai eficient sistem pentru distribuirea libertății. Oricine spune altfel este un fascist sau un potențial fascist. Karl Popper a descris această alegere de tip totul-sau-nimic în «Societatea deschisă și dușmanii ei». Isaiah Berlin dă de înțeles același lucru, în foarte cititul său eseu «Două concepții ale libertății».

Cele două fețe – una propunând un set de idei politice, cealaltă insinuând că, datorită incluzivității și deschiderii care-l singularizează, numai liberalismul poate sta la baza unei societăți juste – s-au contopit. Liberalismul, ca doctrină politică specifică, una dintre multele existente, se identifică cu liberalismul ca supra-teorie și se autoimpune societății moderne ca obligatorie și deasupra oricărei discuții.

Tentativele de a lăsa liberalismul fără aplecarea lui imperială, adică de a reveni la situația în care ideile liberale puteau fi dezbătute, alături de altele, ca bază pentru judecata politică (cum s-a întâmplat în întoarcerea lui John Rawl la liberalismul politic), au eșuat. Și nu, nu contează dacă liberalismul este social-democrat, orientat spre piață sau chiar și anarho-libertarian. În variantele sale contemporane, oferta liberală a devenit ideologia liberală care descrie orice abatere ca fiind „iliberală” – un sinonim pentru „ilicită”.

Uite cum are loc alunecarea dinspre teorie spre ideologie. Idealul liberalismului este o societate în care au loc toate dorințele și planurile de viață ale oamenilor, în care toate ocupațiile și aspirațiile sunt permise, în care cei ce practică o religie, oricare ar fi aceea, și cei ce nu practică niciuna coexistă alături, în care toate grupurile, asociațiile, partidele și cluburile își pot urmări țelurile în liniște și pace, cu condiția să nu le impună altora vederile lor. Este o societate în care există creștini, musulmani, budiști, atei, heterosexuali, homosexuali, nenumărate genuri, oameni de toate naționalitățile și originile etnice, conservatori, liberali, socialiști, anarhiști, comuniști, pornografi, preoți, hedoniști și asceți moral, toți respectând regulile comune.

În realitatea practică, nu vom ajunge niciodată să realizăm acest ideal – admit, îngăduitori, liberalii – dar trebuie să ne apropiem cât mai mult posibil de el. Țelul vieții publice este să există maximum de libertate pentru ca oamenii „să fie ei înșiși”. Societățile existente sunt departe de acest model. Ca urmare, liberalismul și idealul său de maximă afirmare a diversității impune ca aceia care au fost dezavantajați să primească mai mult spațiu liber. Vechile granițe și limite trebuie eliminate. În paralel, celor care au fost privilegiați trebuie să li se ia din spațiul pe care-l au, ca să nu mai poată să domine.

Pentru realizarea acestei expansiuni a libertății se impune o formă sau alta de inginerie socială. Unele grupuri, unii indivizi, unele opinii și unele practici trebuie să fie promovate, iar altele trimise mai în spate. Devine necesar să luptăm pentru promovarea femeilor și a negrilor, și să-i criticăm pe albi, alături de instituțiile lor „patriarhale”; să restrângem creștinismul și să-l împiedicăm să aibă predominanță culturală, dar să deschidem spațiul public pentru comunitățile musulmane. Aceste proiecte de schimbare cer un anumit grad de coerciție sau cel puțin un efort susținut de convingere, dirijat de obicei împotriva modurilor de viață înrădăcinate, a credințelor acuzate de a fi anacronice, a diviziunilor tradiționale, a normelor presupus sacrosancte și așa mai departe.

În cadrul acestui demers a ceea ce s-ar putea numi „discriminare culturală pozitivă”, autoritățile statului, precum și instituții ale societății civile, lansează programe de educare intensivă, care e de preferat să înceapă cât mai devreme posibil – la grădiniță, de pildă. Un accent deosebit cade pe limbajul folosit (pronumele personale!), dar există și preocuparea de a-i face pe copii să citească numai cărțile potrivite, să vadă filmele corecte și să joace jocurile adecvate. Totul inculcă sentimentul „deschiderii”, despre care super-teoria liberală insistă să spună că va aduce cu sine o nouă societate, mai liberă decât cea de dinaintea ei. Ar trebui să existe noi standarde de scriere, îndeajuns de incluzive încât nimeni să nu se simtă înstrăinat. Din nefericire, însă, există unii care nu vor să urmeze linia generală. Trebuie făurite legi care să asigure și conformarea acestor indivizi – coerciție și constrângere, adevărat, dar de dragul libertății! Iar dacă conformarea nu poate fi smulsă cu forța, cei care nu vor să adopte noul sentiment al deschiderii trebuie să fie exilați la margine, unde nu vor putea stânjeni progresul libertății.

Se poate admite că o asemenea transformare va fi pentru unii dureroasă. Dar, spun partizanii ei, trebuie să facem sacrificii dacă vrem să edificăm o societate justă. Istoria omenirii este o istorie a discriminării – rasele albe contra celor negre, bărbați contra femei, europeni contra neeuropeni, heterosexuali contra homosexuali. Forțele contrare care stânjenesc progresul sunt câtă frunză și iarbă: sexism, rasism, homofobie și multe altele. Toate trebuie să fie monitorizate și eliminate. În acest scop, prietenii libertății trebuie să folosească toate mijloacele care le stau la dispoziție, începând cu pedepse prevăzute de lege și terminând cu ostracizare sociale, începând cu educația și terminând cu intimidarea încruntată. Inamicii necesarei transformări nu merită compasiune.

Toată această descriere pare caricaturizată, dar nu este. Să luăm drept exemplu noul concept al căsătoriei. Se spune că este un semn important de progres faptul că nu mai definim căsătoria ca pe unirea dintre un bărbat și o femeie. A permite oricui să se căsătorească cu oricine, indiferent de sex, este mult mai „incluziv”. Această schimbare revoluționară s-a lovit de opoziție din partea a diverse grupuri, care aduc multe argumente întemeiate – biologice, morale, istorice, teologice. Dar nu le ajută la nimic. Opoziția lor este întâmpinată cu forță, nu cu contraargumente.

Autoritățile statului, instanțele de judecată și grupurile activiste folosesc mijloace de forță, chiar brutale. Noțiunea familiei și a căsătoriei având la bază unirea celor două sexe – până de curând văzută ca stâlpul cel mai solid al ordinii sociale – este numită acum „tradițională”. Implicația ar fi că asemenea idei se îndreaptă spre obscuritatea derizoriului. Căsătoria s-a schimbat, ca să cităm spusele unui savant liberal, din a fi „procreațională”, în a fi „relațională”. Această schimbare, ni se spune, a apărut deoarece căsătoria „tradițională” a fost o instituție oprimatoare, plină de violență casnică, de soți care își violează soțiile și fiicele, și de femei călcate în picioare de patriarhat.

Reglementările legale care au legătură cu noua abordare sunt stricte. Nimeni nu are voie să nu recunoască că doi bărbați sunt „căsătoriți”, că două femei sunt „căsătorite”. Instituțiile care au o părere diferită sunt pedepsite; dizidenții sunt ostracizați; spectacole orwelliene sunt puse în scenă pentru a-i intimida pe cei cărora le-ar trece prin cap să obiecteze. Agențiile de adopție care nu se supun sunt desființate; preoții și pastorii loiali vocațiilor lor sunt amenințați cu procese și uneori târâți în instanță. O mașinărie de propagandă susținută de marile corporații reprogramează mințile oamenilor, începând cu copiii de grădiniță, dacă nu chiar mai devreme. Instituțiile și sistemele morale care contestă schimbarea sunt puse la stâlpul infamiei. Gloate organizate pe Twitter îi vânează pe eretici. Puținii indivizi care îndrăznesc să spună „Nu” își pierd în multe cazuri slujba și devin ținta abuzurilor verbale, uneori chiar fizice.

Aceste procese, împreună cu altele similare, au un efect debilitant asupra minții oamenilor, pentru că distrug limbajul și întorc pe dos sensul unor concepte de bază. Liberalismul s-a prezentat de la bun început ca un campion al libertății, pluralismului, toleranței și diversității, și ca inamic al discriminării, intoleranței și excluderii. Acest truc etimologic – rădăcina „libertas înseamnă „libertate” în latină – funcționează perfect. Enciclopediile, manualele și tratatele de politică și istorie consideră de la sine înțeles că liberalismul și libertatea merg mână în mână. Până și vocabularul nostru de zi cu zi reflectă această prezumție. Când cineva spune despre o persoană că „adoptă o viziune liberală” sau că o lege a fost „liberalizată”, se înțelege prin aceasta o extindere a libertății – în ciuda faptului că Occidentul „liberal” este din ce în ce mai omogen, uniform, caracterizat prin gândirea de grup a culturii de masă și dominat de o elită tehnocrată.

Dar realitatea nu contează. Toate acțiunile descrise în jargonul liberal sunt automat înțelese ca promovând libertatea și învingând discriminarea. Oricât de brutale ar fi acțiunile, oricât de mult ar silui ele conștiințele și i-ar umili pe oameni, sunt proclamate ca servind cauza libertății.

Unii au dubii în privința supra-teoriei liberale. Ei și le explică convingându-se singuri că lucrurile rele se întâmplă nu din cauza liberalismului, ci în pofida lui. Ei dau vina pe progresivism, pe postmodernism ori vreun alt „-ism”. Cum ar putea liberalismul să stânjenească libertatea? Prin definiție, e imposibil.

E grăitor faptul că liberalii din „establishment, care protestează că nu există nicio legătură între liberalism și acerbul nostru regim de corectitudine politică, nu iau niciodată măsuri de inversare a tendințelor recente. Ei rareori critică în public aceste tendințe, temându-se să nu sfârșească „de partea greșită a istoriei”. În fapt, așa-numiții liberali se alătură invariabil corului care îi condamnă drept bigoți, reacționari și fasciști pe cei care rezistă în fața acestei „incluziuni”. Modul acesta de a vorbi nu se limitează doar la radicalii din universități. Este limbajul specific pe care-l folosesc în prezent cei mai așezați și mai convenționali dintre radicali, când vorbesc despre adversarii lor politici.

Ne-am obișnuit în asemenea măsură cu această retorică, încât nu mai observăm în ce hal distorsionează sensul cuvintelor pe care le folosim. Înainte, apelurile la pluralism, diversitate, toleranță și deschidere aveau drept scop să îndulcească relațiile dintre oameni și să tempereze strictețea ordinii noastre politice și morale. (Sigur că existau și excepții de la regulă, cum ar fi «Tratatul despre toleranță» al lui Voltaire, care era mai mult o diatribă anticatolică, decât o pledoarie pentru „trăiește și lasă-i și pe alții să trăiască”.) Noțiunile acestea le ofereau un refugiu celor supuși dominației altora. Astăzi, aceleași cuvinte sunt instrumente ale ingineriei sociale liberale și ciomege ideologice cu care să fie snopiți adversarii. Sensul lor a fost întors pe dos.

Pluralismul înseamnă monopol; diversitatea, conformare; toleranța, cenzură; iar deschiderea, rigiditate ideologică. În practic toate instituțiile, publice și particulare, în școli și corporații, există birouri ale diversității și toate sunt înfiorătoare agenții ideologice, care inspiră frică și impun conformitate, într-un mod nu foarte deosebit de infamele lor predecesoare din regimurile comuniste. Cei care propovăduiesc „pluralismul” insistă asupra unei monoculturi în care toată lumea trebuie să fie „pluralistă”. „Societatea deschisă” înseamnă că tot ce a fost înainte trebuie aruncat peste bord ca nefolositor și toți cei care n-au dispărut încă trebuie să fie condamnați ca infractori morali.

În acest limbaj corupt, pluralismul nu înseamnă o varietate de opinii, ci dominația liberalismului. Astfel, implementarea supremă a pluralismului va fi triumful absolut al liberalismului, iar triumful absolut al liberalismului va fi implementarea supremă a pluralismului. Va fi o societate în care toți vor fi liberali, și, ca atare, prin definiție niște pluraliști. Pluralismul absolut va fi monopolul absolut al unei singure ideologii. Lumea va fi un spațiu sigur pentru pluralism doar atunci când afirmarea unanimă a pluralismului predomină și toate celelalte opinii despre el sunt reduse la tăcere.

Concluzia aceasta absurdă nu e nici glumă sarcastică, nici subterfugiu. Începe, din nefericire, să devină un fapt. Există țări europene în care mass media sunt mono-ideologice. Dar cât timp ideologia conducătoare este liberalismul, absența platformelor non-liberale nu îngrijorează Uniunea Europeană, nici curțile europene sau pe cele naționale, nici ONG-urile influente. Dimpotrivă, îngustarea opțiunilor ideologice – monismul pluralismului – este în general privită ca o stare de lucruri firească și pozitivă. Unificarea de sfârșit-al-istoriei, a tuturor opiniilor în liberalism consolidat, se cuvine să fie emulată de cei care încă mai zăbovesc și au rămas în urmă. Societățile în care opiniile non-liberale își găsesc o expresie puternică, ba chiar cutează să influențeze treburile publice, sunt denunțate ca „iliberale”. În țara mea (Polonia – n.), suntem norocoși să avem mai multă libertate de exprimare și mai multă libertate a presei decât oricare alt stat-membru al UE, iar mecanismele democrației parlamentare funcționează bine. Dar tocmai acest lucru li se pare deconcertant instituțiilor europene. Dacă nu suntem dominați în mod uniform, la toate nivelurile, de liberalism, se consideră că Polonia riscă să alunece înapoi în tiranie.

Se consideră în general o anomalie că în unele locuri monopolul liberal nu a fost încă înfăptuit – sau, ceea ce este și mai rău, că pe undeva ar putea fi periclitat. Supra-teoria liberală adoptă o variantă a Doctrinei Brejnev: orice amenințare la adresa dominației liberale, în orice loc, este o amenințare la adresa liberalismului peste tot, justificând intervenția imediată și în forță, prin orice mijloace necesare. Foc și pară se îndreaptă spre țările ca Polonia, unde unanimitatea mediatică s-a erodat și există pluralismul opiniilor în cadrul unui spectru larg și variat, de la stânga la dreapta. Pentru ortodoxia liberală conducătoare, acesta este un pluralism rău și trebuie abolit. Teritoriul pierdut trebuie recucerit.

Monopolul supra-teoriei liberale se autosusține identificând la nesfârșit mereu alți și alți inamici ai libertății. Monopolul nu poate supraviețui fără a-și mobiliza funcționarii să lupte împotriva a ceea ce Orwell numea „infracțiunile gândirii”. Infracțiunile gândirii din ziua de azi sunt multe: sexismul, rasismul, islamofobia, binarismul, misoginia, homofobia, eurocentrismul și discriminarea după vârstă, ca să numesc doar câteva. Mă văd impresionat de numărul lor. Este mai mare decât numărul de infracțiuni ale gândirii care existau în sistemul comunist, despre care te-ai fi putut gândi că rămâne de nedepășit în strășnicia cu care căuta dușmani pe care să-i distrugă. Dar liberalismul l-a depășit.

Sistemul dens de tabuuri din ziua de azi a creat un mediu neplăcut pentru omul care gândește. Într-o lume a pluralismului obligatoriu și a incluziunii impuse, mintea nu poate să hoinărească și să cutreiere oprindu-se asupra unor idei din pură curiozitate. Jordan Peterson se vede mustrat pentru că nutrește gândul că bărbații sunt diferiți de femei. Strategia prudentă în acest mediu este să eviți capcanele ideologice. Toate sunt mortale. Ceea ce înseamnă să nu spui cu voce tare ce gândești – o politică a autosupravegherii polițienești mult prea familiară oricui a trăit într-un regim totalitar.

De ce există atât de puțină rezistență în fața falsității care ne înconjoară? În primul rând, dominația liberalismului ne-a împuținat imaginația morală. În principiu vorbind, liberalismul ne învață că libertatea cere să nu fim stânjeniți în proiectul de a deveni oricine și orice dorim să fim. Această noțiune are un corolar: concepția minimalistă despre sinele uman. Dacă vrem să promovăm o societate cu adevărat liberală, ar trebui să ne abținem de la atribui prea mult și prea multe naturii umane. Trebuie să ne lepădăm de apelurile la legea naturală, căci asemenea concepte pun limite pe ce și cine putem deveni. La un nivel mai general, dimensiunea istorică, cea colectivă și cea metafizică trebuie să fie reduse la un rol neînsemnat ori chiar repudiate. Îi revine individului deținător de drepturi să decidă ce adevăr va adopta ca fiind al lui – în caz că va adopta vreunul. Astfel, idealul liberal al libertății, dacă este pus în practică de o societate într-un mod temeinic, după cum cere supra-teoria liberală, erodează baza faptică pentru analiză morală și politică. Societatea perfect liberală este o societate nechibzuită.

În prima carte a «Politicii» sale, Aristotel face distincție între stăpân și sclav. Sclavul, spune Aristotel, este cel care le dă ascultare altora din cauză că nu este capabil fie să-și stabilească pentru sine țeluri ambițioase, fie să aleagă mijloacele potrivite pentru a-și îndeplini țelurile. Sclavul se supune nu atât fiindcă este forțat să se supună, ci pentru că alcătuirea lui firavă moralicește îl obligă să se bizuie pe alții. Omul liber, în schimb, nu este neapărat cineva care îi conduce pe alții, ci unul care se conduce pe sine. El a dobândit deprinderile și aptitudinile necesare pentru a se dirija pe sine, cum ar fi curajul, simțul dreptății, hotărârea, dârzenia, mărinimia și autocontrolul.

Diferențierea făcută de Aristotel este de natură morală și antropologică, și nu se constituie într-un gir dat instituției sclaviei, așa cum exista aceasta în Antichitate. Faptul că un om deține sclavi nu-l face automat un om liber în sensul aristotelic; faptul că un om este sclav nu înseamnă că nu poate fi un om liber în sensul moral. Sfântul Pavel asumă o variantă a acestei optici clasice asupra libertății, atunci când îi îndeamnă pe creștinii care sunt sclavi să se supună stăpânilor lor de pe pământ fără să se teamă de ei, ci, mai degrabă, dându-le ascultare întru iubirea de Domnul. „Orice ați face, lucrați din toată inima, ca pentru Domnul și nu ca pentru oameni” (Epistola Sf. Pavel către Coloseni, 3-23). Idealul creștin de supunere cu credință față de Iisus se deosebește de noțiunea atenianului virtuos, așa cum o vedea Aristotel. Cu toate acestea, atât Aristotel, cât și Pavel înțeleg că libertatea cere să devii o persoană capabilă de autosăpânire, și nu stăpânită de propriile instincte, spaime, îndemnuri și capricii.

Individul deținător de drepturi nu este un om liber în sensul clasic al termenului. El este chiar opusul, căci libertatea lui trebuie să fie nedefinită – libertatea de a deveni orice dorește să fie. Problema e că nu există mare lucru în el, și, ca urmare, promisiunea infinitelor posibilități care-i stau în față este una deșartă. În ciuda ocazionalelor asocieri cu rămășițe ale vechilor concepții, conceptul individului posesor de drepturi nu mai denotă nimic concret. Dar tot rostul concepției clasice este că libertatea nu înseamnă absența obstacolelor, ci să posezi însușirile necesare fie pentru a depăși obstacolele (pe care punea accentul Aristotel), fie să le faci irelevante pentru concepția ta despre tine însuți ca persoană împlinită (optica stoicilor și, într-o anumită măsură, cea creștină).

Pe scurt, omul liber trebuie să aibă „caracter”. Pentru aceasta, el trebuie să aibă o viziune mai largă asupra lui însuși și asupra lumii din jurul lui, o viziune care să-i ofere criteriile morale după care este judecat modul bun de a trăi. O asemenea viziune poate să provină dintr-o filozofie articulată ca atare, sau, cel mai adesea, din tradițiile religioase și culturale pe care se bazează educația lui. Ceea ce înseamnă că omul cu adevărat liber se inspiră din exteriorul sistemului politic. El nu poate fi în întregime determinat de dogmele și presupozițiile ideologiei politice, nici în întregime scufundat în ele, indiferent dacă acestea sunt monarhice, socialiste, liberale sau democratice.

Liberalismul și dezvoltarea lui într-o supra-teorie îi îngreunează sarcina ființei umane care caută să atingă o asemenea perspectivă. Se manifestă aici doi factori. Pe de o parte, liberalismul se adresează oamenilor ca indivizi. Îi spune fiecăruia că are drepturi și că, în măsura în care liberalismul domnește necontestat, el va fi liber să devină cine și ce dorește el să fie. Pe de altă parte, liberalismul este o construcție politică, și în această calitate le promite oamenilor să le asigure drepturile individuale numai cu condiția ca ei să adere la reglementările lui tot mai intruzive, și, chiar mai important decât atât, cu condiția să-i îmbrățișeze în totalitate ideologia cu privire la bine și rău, cu privire la ce să iubească și pe cine să urască. Combinația acestor două elemente, plus lipsa generală de chibzuință a societății liberale, creează o capcană mentală: cu cât îți vezi mai mult independența în termenii liberali, cu atât te lași învins de conformitatea ideologică; cu cât te vezi pe tine ca pe un stăpân posesor de nenumărate drepturi, cu atât semeni mai mult cu sclavul aristotelic.

Problema cu liberalismul ca supra-teorie constă, așadar, nu doar în inconsecvența lui, ci și în lipsa lui de umanitate. Refuzându-i-se permisiunea de a cugeta la concepții alternative despre ce înseamnă să fii un om liber (păcatul „iliberalismului” trebuie evitat), cetățeanul unei societăți liberale are slabe șanse să devină un asemenea om. El este prea slab lăuntric, prea dependent de factori exteriori, prea confuz cu privire la propria-i identitate și prea atras de o concepție mistificată despre sine, ca fiind deja o persoană completă care nu mai așteaptă decât exprimarea de sine, recunoașterea și incluziunea. El este un consumator exemplar și absoarbe cu ușurință opinia de masă. În acest sens, cei formați de monocultura liberală sunt cetățeni docili, poate nemulțumiți de utilitatea ce le-a fost alocată și sâcâiți de eventualele rămășițe care le stânjenesc libertățile, dar satisfăcuți de regimul liberal și având încredere în promisiunile lui.

Liberalii mai vin cu un argument în apărarea antropologiei lor. Ei susțin că oamenii cu identitate de sine prea „conturată” („descriptiv-evaluativă”) – naționaliști, absolutiști moral, credincioși religioși – sunt intransigenți în convingerile lor și, ca atare, înclinați să-și impună credința asupra celorlalți. Această intransigență, indiferent dacă morală, politică sau metafizică, s-a aflat – cred liberalii – la rădăcina tuturor relelor, de la sclavie și până la lagărele de concentrare. Abolirea sinelui „îngroșat” este prin urmare o condiție inițială obligatorie pentru eliminarea intransigenței și inaugurarea unei domnii a deschiderii și toleranței.

Tot ce se poate să existe un sâmbure de adevăr în avertismentul la adresa individualităților conturate. O concepție despre viața bine trăită, care oferă justificări viguroase pentru revendicări viguroase, va inspira intransigență în apărarea acelor revendicări. Dar liberalismul nu prea îi este superior „iliberalismului”, din acest punct de vedere. Liberalii, în ciuda concepției lor „subțiate”, pur descriptive, despre individualitate, sunt în fapt mai intransigenți în concepțiile lor, arătându-se deosebit de refractari la ideea de compromis și căutând neobosit să-i vâneze pe dizidenți, pe care-i acuză invariabil de crime autoritariste. Locke era mult mai dogmatic decât Burke, deși concepția lui despre om era minimalistă, pe când a lui Burke, nu. Aristotel a emis doar cu titlu de tentativă o judecată în privința cărui sistem politic ar fi mai bun, admițând că altele își aveau și ele propriile virtuți. Am fi puși la grea încercare dacă ni s-ar cere să numim un liberal preeminent din secolul XX sau din propriul nostru secol, care să nu insiste că liberalismul și numai liberalismul este legitim.

Liberalii își arogă valorile toleranței și moderației, incluziunii și împuternicirii, refuzându-le altora dreptul de a pretinde aceleași valori. Partizanii liberalismului cred că au îndreptățirea să-l impună cu forța în societate și de-a dreptul nemilos, pentru că prin aceasta ei consideră că impun toleranța și moderația, incluziunea și împuternicirea. Ei reproduc ideea lui Rousseau că buna guvernare îl forțează cum se cuvine pe un individ să fie liber, supunându-l voinței generale.

În cadrul acestui proces de asigurare a monopolului liberalismului, concepția elevată, „subțire” despre sine servește ca armă împotriva opiniilor „grosiere”. Ea dă naștere urii la adresa „oprimatorilor”, despre care auzim o mulțime în discursul politicii identitare. Ea îi mobilizează pe suporteri și le dă o orientare ideologică – una falsă, dar care îi unește în spatele unei strategii politice de cucerire universală. Ea distruge adevăratele legături istorice și sociale dintre oameni, le vulgarizează cultura, le diluează conștiințele morale și îi privează de o bază fundamentală pentru formularea alternativelor. Ceea ce liberalismul și concepția lui „rafinată” despre individualitate nu poate să facă este să le dea oamenilor un sentiment rezonabil de stabil al libertății.

Au trecut aproape treizeci de ani de la destrămarea Uniunii Sovietice. Odată cu dispariția comunismului, libertățile politice au crescut în țările anterior oprimate, dar aproape imediat după aceea și-a făcut apariția un nou sistem de tabuuri și restricții. Acest sistem crește din ce în ce mai puternic. Tristul adevăr este că astăzi poți spune mai puține decât puteai în primii ani de după eliberare, iar noile legi, „liberale” în caracter, mai degrabă inhibă decât să inspire dezbaterea liberă. Libertatea de gândire este în pericol. Dominația supra-teoriei liberale a subminat formele sociale care încurajau stăpânirea de sine. La o generație după ce comisarii au ieșit din scenă, libertatea este mai dificil de atins, iar Occidentul este populat de oameni care sunt din ce în ce mai puțin capabili de o viziune eliberată de banalitățile pieței de consum, ale mass-mediei și ale opiniei de masă. Nu se știe dacă instituțiile noastre pot supraviețui fără un popor liber sau măcar o pluralitate capabilă să se conducă singură. Provocarea următorului deceniu va fi să se spargă monopolul ideologic al liberalismului, pentru ca educarea generațiilor viitoare să poată fi îndrumată de concepțiile ferm conturate ale individualității. Dacă nu vom reuși, ne vor lipsi oamenii de caracter de care avem nevoie pentru a apăra și reînnoi instituțiile care garantează libertatea în Occident.

Traducere după https://www.firstthings.com/article/2020/03/why-i-am-not-a-liberal

Ryszard Legutko este filosof, profesor la Universitatea din Cracovia, dizident anticomunist, editor al revistei samizdat Arka în timpul regimului comunist, precum și europarlamentar.

WHY I AM NOT A LIBERAL

by Ryszard Legutko

I never called myself a liberal. For a long time, however, I considered liberalism a sound theory that, whatever its weaknesses, was committed to freedom of discussion, pluralism, and a general attitude of respect for the beliefs of one’s fellow citizens, even when they are wrongheaded. But I don’t call liberalism a sound theory anymore. Nor do I think it stands for freedom and pluralism.

Liberalism has come to have two faces. The first face is a specific political and philosophical doctrine. You can read John Locke, for example, or Benjamin Constant, or John Stuart Mill. Their visions of man in society entail a variety of presuppositions, and like any other theoretical conception, they may become objects of criticism.

The second face is that of a super-theory, a comprehensive and obligatory way of thinking that is enforced in modern society as the best regulator of human diversity and the only sure guarantee of freedom. We, and only we, can and should take over – the liberals say – because we will establish the best rules of cooperation and the most efficient system for the distribution of freedom. Anyone who says otherwise is a fascist or potential fascist. Karl Popper set up this all-or-nothing choice in The Open Society and Its Enemies. Isaiah Berlin implies the same in his widely read essay, “Two Concepts of Liberty.”

These two faces – one proposing a set of political ideas, the other insisting that because of its unique inclusiveness and openness, only liberalism can be the basis for a just society – have fused. Liberalism as a specific political doctrine, one of many, identifies itself with liberalism as a super-theory and imposes itself on modern society as obligatory and above discussion.

Attempts to deprive liberalism of its imperial bent, that is, to return to the situation in which liberal ideas could be discussed alongside others as a basis for political judgments (as in John Rawls’s turn to political liberalism), have failed. And it does not matter whether liberalism is social-democratic or market-oriented or even anarcho-libertarian. In its contemporary versions, the liberal proposition has become the liberal ideology that describes any deviation as “illiberal,” a synonym for illicit.

Here is how the slide from theory to ideology happens. Liberalism’s ideal is a society in which there is room for every human desire and life plan, in which all occupations and aspirations are allowed, in which those practicing various religions and those practicing no religion coexist, in which all groups, associations, parties, and clubs may peacefully pursue their goals, provided they do not impose their views on others. It is a society in which there are Christians, Muslims, Buddhists, atheists, heterosexuals, homosexuals, innumerable genders, people of all nationalities or ethnic extractions, conservatives, liberals, socialists, anarchists, communists, pornographers, priests, hedonists, and moral ascetics, all respecting the common rules.

In practice, we never achieve this ideal – the liberals allow – but we should go as far in its direction as possible. The goal of public life is to achieve maximum freedom for people to “be themselves.” Existing societies are remote from this model. Therefore, liberalism and its ideal of maximal affirmation of diversity requires that those who have been disadvantaged receive more free space. Old boundaries and limits must be removed. Meanwhile, those who have been privileged must have some space taken away from them so that they can no longer dominate.

To achieve this expansion of freedom, a form of social engineering is required. Some groups, individuals, opinions, and practices must be promoted, others demoted. It becomes necessary to champion women and blacks and to criticize white men and their “patriarchal” institutions, to restrain Christianity from cultural dominance, and to open public space for Muslim communities. These projects require a certain degree of coercion, or at least energetic persuasion, which is usually directed against entrenched ways of life, allegedly anachronistic beliefs, traditional divisions, supposedly sacrosanct norms, and so forth.

In this work of what might be called cultural affirmative action, government as well as the institutions of civil society launch intensive educational programs, preferably starting as early as possible – in kindergarten, for instance. A particular emphasis falls on the language used (pronouns!) but there is also a concern that children should read only the proper books, see the correct films, and play suitable games. Everything inculcates the sentiments of “openness” that the liberal super-theory insists will bring the advent of a new and freer society. There should be new standards of writing, so inclusive that no one will feel estranged. But sadly, there are those who refuse to go along. Laws must be crafted to ensure their compliance – coercion, true, but for the sake of freedom! And if compliance cannot be compelled, those who will not adopt the new sentiments of openness must be exiled to the margins, where they will not hinder the progress of freedom.

Admittedly, such a transformation may be painful. But, its advocates say, sacrifices must be made if we are to establish a just society. The history of mankind is a history of discrimination – by white races against black, men against women, Europeans against non-Europeans, heterosexuals against homosexuals. The counterforces impeding progress are legion: sexism, racism, homophobia, and many others. All of them must be monitored and eliminated. To this end, the friends of freedom should employ all the instruments at their disposal, from legal punishment to social ostracism, from education to browbeating. The enemies of the needed transformation do not deserve compassion.

This description sounds like a caricature, but it is not. As an example, let us take the new concept of marriage. It is said to be an important sign of progress that marriage is no longer defined as the union of one man and one woman. Allowing anyone to marry anyone without regard to sex is far more “inclusive.” This revolutionary change has met with opposition from various groups, who make many good arguments – biological, moral, historical, theological. But this is of no help. Opposition is met with force, not counterargument.

Governments, courts, and interest groups employ strong, even brutal means. The notion of marriage and family based on the union of two sexes – until recently regarded as the strongest pillar of the social order – is now called “traditional.” The implication is that such ideas are on their way to oblivion. Marriage has changed, as one liberal scholar puts it, from “procreational” to “relational.” This change, we are told, has come about because “traditional” marriage has been an oppressive institution, full of domestic violence, husbands raping wives and daughters, and women trampled by the patriarchy.

Legal regulations connected with the new approach are strict. No one may fail to recognize two men or two women as “married.” The institutions that disagree are punished; dissenters are ostracized; Orwellian spectacles are staged to bully potential objectors. Adoption agencies that resist are dismantled; priests and pastors loyal to their callings are threatened with lawsuits and sometimes taken to court. A propaganda machine supported by big corporations reprograms people’s minds, starting with children in kindergarten and even earlier. Institutions and moral systems that question the change are vilified. Twitter mobs hunt for heretics. The few individuals who dare to say “no” often lose their jobs and become objects of verbal, even physical abuse.

These and similar processes have a debilitating effect on people’s minds, because they destroy language and reverse the meanings of basic concepts. Liberalism from the very beginning presented itself as the champion of liberty, pluralism, tolerance, and diversity, and the enemy of discrimination, intolerance, and exclusion. This etymological trick – the root „libertas” is Latin for “freedom” – works perfectly. Encyclopedias, handbooks, and political and historical treatises take it for granted that liberalism and freedom go hand in hand. Even our everyday language reflects this assumption. When someone says that a person takes “a liberal approach” or that a law has been “liberalized,” he is taken to indicate an expansion of freedom – despite the fact that the “liberal” West is increasingly homogeneous, characterized by the groupthink of mass culture, and dominated by a technocratic elite.

But reality does not matter. All actions described in liberal jargon are automatically understood as promoting freedom and overcoming discrimination. No matter how brutal the actions are, no matter how much they violate consciences, hinder free inquiry and free debate, and humiliate people, they are proclaimed to serve the cause of freedom.

Some have had doubts about the liberal super theory. They explain them away by convincing themselves that bad things happen not because of liberalism but in spite of it. They blame progressivism, postmodernism, and some other “-ism.” How can liberalism hinder liberty? By definition, it’s impossible.

It is telling that establishment liberals who protest that our harsh regime of political correctness has nothing to do with liberalism never take measures to reverse recent trends. They rarely criticize these trends in public, afraid to end up “on the wrong side of history.” In truth, the so-called liberals invariably join the chorus that condemns as bigots, reactionaries, and fascists those who resist “inclusion.” This way of talking is not confined to university radicals. It is the idiom in which the most staid and conventional liberals now talk about their political opponents.

We have become so accustomed to this rhetoric that we fail to notice how it warps the meanings of the words we use. Previously, appeals to pluralism, diversity, tolerance, and openness were employed to soften the relations among people and temper the strictness of our political and moral order. (There were, of course, exceptions to this, such as Voltaire’s Treatise on Toleration, which was more an anti Catholic diatribe than a plea to live and let live.) These notions provided shelter for those who were dominated by others. Today, the same words are instruments of liberal social engineering and ideological sticks with which to beat opponents. Their meanings have been inverted.

Pluralism means monopoly; diversity, conformity; tolerance, censorship; and openness, ideological rigidity. In practically all institutions, private and public, in schools and corporations, there are offices of diversity, and all are gruesome ideological agencies, spreading fear and imposing conformity, not unlike their inglorious predecessors in the communist regimes. Those who preach “pluralism” insist upon a monoculture in which everyone must be a “pluralist.” The “open society” means that what came before must be jettisoned and those who hang on must be condemned as moral criminals.

In this corrupted language, pluralism signifies not a variety of opinions but the dominance of liberalism. Thus, the ultimate implementation of pluralism will be the absolute triumph of liberalism, and the absolute triumph of liberalism will be the ultimate implementation of pluralism. It will be a society in which everyone will be a liberal and thus by definition a pluralist. Absolute pluralism will be the absolute monopoly of one ideology. The world will be safe for pluralism only when a unanimous affirmation of pluralism prevails and all other opinions about it are silenced.

This absurd conclusion is not a quip or a quibble. It is, unfortunately, becoming a fact. There are European countries in which the media are mono-ideological. But as long as the ruling ideology is liberalism, the absence of non-liberal platforms does not concern the European Union, the Council of Europe, the European and national courts, or influential NGOs. On the contrary, the narrowing of ideological options – the monism of pluralism – is generally regarded as a natural and positive state of affairs. The end-of-history consolidation of all opinion into liberalism is to be emulated by those who are lagging behind. Societies in which non-liberal opinions find strong expression and even dare to influence public affairs are denounced as “illiberal.” In my country, we are fortunate to have more freedom of speech and more freedom of the press than any other E.U. member, and the mechanisms of parliamentary democracy function well. But this is precisely what the European institutions find disconcerting. Unless we are uniformly dominated at every level by liberalism, Poland is deemed at risk of backsliding into tyranny.

It is generally considered anomalous that in some places the liberal monopoly has not yet been achieved – or, what is worse, that somewhere it might be jeopardized. The liberal super-theory adopts a version of the Brezhnev Doctrine: Any threat to liberal dominance anywhere is a threat to liberalism everywhere, justifying immediate and forceful intervention by any means necessary. Fire is directed at countries such as Poland, where the unanimity of the media has eroded and a genuine pluralism of opinion exists along a wide spectrum from left to right. For the ruling liberal orthodoxy, this is bad pluralism and needs to be abolished. Lost territory must be reconquered.

The monopoly of the liberal super-theory sustains itself by identifying ever-new enemies of freedom. The monopoly cannot survive without mobilizing its functionaries to fight what Orwell called thought crimes. Today’s thought crimes are many: sexism, racism, Islamophobia, binarism, misogyny, homophobia, eurocentrism, and ageism, to name a few. I find myself impressed by the number. It is larger than the number of thought crimes that existed in the communist system, which was, one might have thought, unsurpassable in its determination to find the enemies and destroy them. But liberalism has surpassed it.

Today’s dense system of taboos has created an unpleasant environment for the thinking person. In a world of mandatory pluralism and compulsory inclusion, the mind cannot roam, engaging ideas freely out of sheer curiosity. Jordan Peterson gets reprimanded for entertaining the thought that men and women are different. The prudent strategy in this environment is to avoid ideological booby traps. All of them are deadly. This means not saying out loud what you are thinking, a policy of self-policing familiar to anyone who has lived under a totalitarian regime.

Why is there so little resistance to the mendacity that surrounds us? For one thing, liberalism’s dominance has diminished our moral imaginations. In the main, liberalism teaches us that freedom requires being unhindered in the project of becoming whoever and whatever we want. This view has a corollary: the minimalist conception of the human self. If we wish to promote a truly liberal society, we should refrain from ascribing too much to human nature. We must foreswear appeals to natural law, for such concepts put limits on what and who we can become. More broadly, historical, communal, or metaphysical dimensions need to be downplayed or repudiated. It is for the rights-bearing individual to decide what truth, if any, he will take as his own. In this way, the liberal ideal of freedom, if put in practice by a society in a thoroughgoing way as the liberal super-theory requires, erodes the substantive basis for moral and political analysis. The perfectly liberal society is a thoughtless society.

In the first book of his Politics, Aristotle distinguishes between the master and the slave. The slave, says Aristotle, is one who obeys others because he is incapable either to set for himself any ambitious aims or to select the right means to accomplish his aims. The slave is obedient not so much because he is forced to obey, but because his weak moral constitution requires him to depend on others. The free man, by contrast, is not necessarily someone who rules others, but someone who rules himself. He has acquired the skills and aptitudes necessary for self-command, such as courage, justice, resolution, fortitude, magnanimity, and self-control.

Aristotle’s distinction is moral and anthropological in nature and has little to do with the endorsement of the institution of slavery as it existed in his time. The fact that a man owned slaves did not make him a free man in the Aristotelian sense; the fact that a man was a slave did not mean he could not be a free man in the moral sense. St. Paul assumes a version of this classical view of freedom when he urges Christians who are slaves to obey their earthly masters, not fearing them, but rather obeying them in love of the Lord. “Whatever your task, work heartily, as serving the Lord and not men” (Col. 3:23). The Christian ideal of faithful obedience to Christ differs from Aristotle’s notion of the virtuous Athenian. Nevertheless, both Aristotle and Paul see that freedom requires becoming a person capable of self-command rather than commanded by his instincts, desires, fears, impulses, and whims.

The rights-bearing individual is not a free man in the classical sense. He is the opposite, for his freedom must be indeterminate – the freedom to become anything he wants to be. The problem is that there is not much in him, and therefore the promise of the infinite possibilities that lie before him is vacuous. Despite occasional associations with remnants of the old views, the concept of the rights-bearing individual no longer denotes anything concrete. But the whole point of the classical view is that freedom means not the absence of obstacles but the possession of the attributes necessary either to overcome obstacles (Aristotle’s emphasis) or to make them irrelevant to one’s self-conception as a fulfilled person (the Stoic and to some degree the Christian view).

In short, the free man must have “character.” For this, he must have a larger view of himself and the world around him, a view that provides moral criteria for an objectively good way of living. Such a view may come from an articulated philosophy or, more often, from the religious and cultural traditions that inform his education. This means that the truly free man derives inspiration from outside the political system. He cannot be wholly determined by and immersed in the dogmas and presuppositions of the reigning political ideology, whether monarchic, socialist, liberal, or democratic.

Liberalism and its development into a super-theory make it difficult for human beings to attain such a perspective. Two factors are at work. On the one hand, liberalism addresses people as individuals. It tells each person that he has rights and that insofar as liberalism reigns supreme, he will be free to become whoever and whatever he wants. On the other hand, liberalism is a political construction that promises to secure individual rights only on condition that people adhere to its increasingly intrusive regulations and, more importantly, embrace the entirety of its ideology concerning right and wrong, what to love and whom to hate. The combination of these two elements, plus the general thoughtlessness of liberal society, creates a mental trap: The more one sees one’s independence in liberal terms, the more one succumbs to ideological conformity; the more one thinks of oneself as a master bearing innumerable rights, the more one resembles the Aristotelian slave.

The problem with liberalism as a super-theory is therefore not just its inconsistency but its inhumanity. Denied permission to entertain alternative views of what it means to be a free man (the sin of “illiberalism” must be avoided), the denizen of a liberal society has a slim chance of becoming one. He is internally too weak, too dependent on external factors, too confused about his identity, and too attracted to a mystified view of himself as an already completed person awaiting only self-expression, recognition, and inclusion. He is an exemplary consumer and easily absorbs mass opinion. In that sense, those formed by the liberal monoculture are docile citizens, perhaps unhappy with their allotment of utility and rankled by whatever remains that crimps their freedoms, but satisfied with the liberal regime, trusting in its promises.

The liberals have one more argument in defense of their anthropology. They contend that people with thick selves – nationalists, moral absolutists, religious believers – are intransigent in their convictions and therefore inclined to impose their beliefs on others. This intransigence, whether moral, political or metaphysical, has been – the liberals believe – the root of all evil, from slavery to concentration camps. Abolishing the thick self is therefore a prerequisite for eliminating intransigence and bringing about the reign of openness and toleration.

There may be some truth in the warning against thick selves. A view of the good life that gives strong justifications to strong claims will inspire intransigence in the defense of those claims. But liberalism is hardly superior to “illiberalism” in this respect. Liberals, despite their thin view of the self, are in fact more intransigent in their views, showing a marked unwillingness to compromise and tirelessly tracking down dissenters who are invariably accused of authoritarian crimes. Locke was far more dogmatic than Burke, though his view of man was minimalist and Burke’s was not. Aristotle gave only a tentative judgment about which political system was best, allowing that others had their virtues. One is hard pressed to name a prominent liberal in the twentieth century or our own who does not insist that liberalism and only liberalism is legitimate.

Liberals claim for themselves the values of tolerance and moderation, inclusion and empowerment, while denying these values to others. Advocates of liberalism believe they can force it on society quite ruthlessly because thereby they enforce tolerance and moderation, inclusion and empowerment. They are replicating Rousseau’s idea that good government properly forces an individual to be free by subjecting him to the general will.

In this process of ensuring liberalism’s monopoly, the thin view of the self serves as a weapon against thick views. It generates hatred of “oppressors,” about whom one hears a great deal in the discourse of identity politics. It mobilizes supporters and gives them an ideological orientation – a false one, but one that unites them behind a political strategy of universal conquest. It destroys the real historical and social bonds among people, vulgarizes their culture, waters down their moral consciences, and deprives them of a substantive basis for formulating alternatives. What liberalism and its thin view of the self cannot do is give people a reasonably stable sense of freedom.

It has been almost thirty years since the disintegration of the Soviet Union. With the disappearance of communism, political freedoms increased in formerly oppressed lands, but almost immediately thereafter a new system of taboos and restrictions emerged. This system grows stronger and stronger. The sad truth is that one can say less today than one could during the first years after the liberation, and new laws, “liberal” in character, inhibit rather than inspire free debate. Freedom of thought is in danger. The dominance of the liberal super-theory has undermined the social forms that encourage self-mastery. A generation after the commissars left the scene, positive freedom is more difficult to attain, and the West is populated by people who are less and less capable of an agency free from the banalities of the marketplace, the media, and mass opinion. It is not clear that our institutions can survive without a free people, or at least a plurality capable of self-command. The challenge of the next decade will be to break the ideological monopoly of liberalism so that thick views of the self can guide the education of future generations. Unless we succeed, we will lack the men of character we need to defend and renew the institutions that secure freedom in the West.

Ryszard Legutko is professor of philosophy at Jagiellonian University in Kraków.

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here