Solidarismul, o idee naturală care se impune firesc tuturor celor care manifestă o conştiinţă socială, vine şi pune în centrul dezvoltării societăţii solidaritatea tuturor componentelor organismului social, opunându-se, ca concept, atât ideii comuniste de luptă de clasă, cât şi „războiului individualităţilor” susţinut de liberalism. Solidarismul îşi propune să edifice o formă a democraţiei organice, în care toate forţele vitale ale unei naţiuni nu sunt risipite în lupte interne, ci contribuie, pe măsura posibilităţilor, la dezvoltarea şi propăşirea întregii colectivităţi umane.
Cercetările în domeniul ştiinţelor sociale, în special cele care studiază un asemenea domeniu precum „teoria capitalului social”, au demonstrat că distribuţia inechitabilă a resurselor nu este legată neapărat de un anumit model economic, ci de nivelul de interacţiune a indivizilor din colectivitate. În societăţile în care relaţiile sociale sunt slabe prin atomizarea indivizilor, în societatea în care fiecare individ îşi construieşte, conform postulatelor liberale, câte o cetate împotriva semenilor săi, într-o societate desacralizată, omul se simte (şi este) neajutorat în faţa sistemului. Pseudo-valorile pe care acesta îşi formează relaţile cu semenii sunt rupte în totalitate de orice context social şi istoric într-o asemenea măsură încât acesta devine rupt de propria sa comunitate.
Secretul prosperităţii unei societăţi, ca întreg, constă însă în solidaritatea sa, în capacitatea indivizilor de a se mobiliza în rezolvarea anumitor probleme de ordin politic, social, economic, ale fiecărui individ în parte, cât şi ale colectivităţii întregi.
Valorile tradiţionale sunt acele valori care au fost create în urma experienţelor seculare ale mai multor generaţii. În baza lor există şi funcţionează o societate. Iată de ce orice relativizare a acestora reprezintă o crimă împotriva funcţionării organismului naţional. Legătura tradiţională şi organică între elite şi popor nu este de supunere şi subordonare, ci de responsabilitate pentru funcţia care îi revine fiecăruia. Acesta este un important principi solidarist. Acestă idee este elementul central al existenţei unei naţiuni, potrivit gândirii solidariste.
Socialismul, ca războiul maselor împotriva elitelor, şi liberalismul, ca războiul elitelor oligarhice împotriva propriului popor, şi-au dovedit în secolul XX distructivitatea. Iată de ce noul veac trebuie să devină un secol al sintezei contrariilor: naţionalului şi socialului, stângii şi dreptei, al spiritului şi materiei, al elitei şi masei, sinteza care va da naştere unei noi ere.
Istoria trebuie şi ea să devină un câmp al împăcării. Românii nu pot avea etape “negative” şi etape “pozitive”, veacuri “întunecate” şi veacuri “luminoase”, trecutul nostru poate fi doar unul singur – românesc.
Familia, Neamul, Biserica sunt unicele comunităţi în care poate exista o solidaritate organică fiind, la rândul lor, şi unicele comunităţi care pot sta la baza edificării unei democraţii organice, modelul democraţiei opus democraţiilor liberale şi egalitariste.
În veacul globalizării, unitatea organismului naţional este unica armă a oricărei entităţi etnice, iată de ce duşmanii vor încerca cu orice preţ să distrugă această armonie prin coruperea conducătorilor, ridiculizarea valorilor, pervertirea tineretului. Iată de ce fiecare individ trebuie să devină un soldat al tradiţiei, iată de ce este nevoie mai mult ca niciodată de o solidaritate internaţionala împotriva duşmanilor comuni care ameninţă neamurile cu disoluţia totală.
