„Lumea nu trebuie lăsată să se schimbe oricum, altfel suntem pierduți!”
Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, susține că pandemia de coronavirus ne poate învăța cum să prețuim „esențele” și „cum să părăsim balastul de prisos”. Participant la simpozionul cu tema «Consecințele pandemiei asupra societății. Cum va arăta viața după COVID?», organizat, la Muzeul Golești, de Consiliul Județean Argeș, în parteneriat cu Academia Română, președintele instituției a spus că pandemia ne-a schimbat și modul de exprimare: „Pe lângă multe altele, în aceste vremuri de restriște și de restricții am învățat să vorbim altfel decât românește, deși aparent grăim tot în limba vechilor cazanii, în limba lui Eminescu și Caragiale”.
„Nu ne-am mai dat binețe, nu ne-am mai strâns mâna, nu ne-am mai îmbrățișat și nu ne-am mai putut ura față în față ‘La mulți ani!’. De multă vreme urarea ‘Sănătate!’ nu a mai avut un conținut așa de real ca în aceste săptămâni. Firește că am vorbit prea mult la telefon, ne-am arătat prea mult pe Skype și în alte programe de acest fel, am scris prea multe mail-uri că scrisori nu mai scriem de mult. O fi bine, o fi rău… Unii copleșiți de toate astea suntem convinși că nimic nu va fi la fel ca înainte, alții suntem suntem gata să jurăm că nimic nu se va schimba și că toate vor reveni la normal mai repede decât cred unii. Niciunii n-au dreptate sută la sută, pentru că lumea asta se schimbă mereu ”.
„Dacă prin aceste schimbări se șterge esența lumii, atunci suntem pierduți. Eu am convingerea că această boală teribilă, individuală și colectivă, pe care medicii ne ajută s-o învingem și ne ajută cu succes și pe care autoritățile ne ajută s-o învingem stabilind niște reguli – nu se poate trăi fără reguli în societate – eu sunt convins că lumea aceasta poate învăța din boala prin care trecem cum să prețuim esențele și cum să părăsim balastul de prisos”
„Pandemia a schimbat, cel puțin, aparent și limba noastră. Dar limba română are încă propriile mecanisme de autoapărare și nu se lasă răpusă de acest virus sonor”
„Pe lângă multe altele, în aceste vremuri de restriște și de restricții am învățat să vorbim altfel decât românește, deși aparent grăim tot în limba vechilor cazanii, în limba lui Eminescu și Caragiale. Vorbim acum, după cum se vede, limba acestei molime: pandemie, coronavirus, carantinare, izoletă, termometrare, termoscanare, comorbidități, antiinflamatoare, asimptomatic etc erau până mai ieri inexistente. Unele dintre aceste cuvinte vor face carieră, altele vor dispărea în istoria limbii, devenind relicve, altele vor fi, o vreme, prilej de glume, cum știe românul să facă de altminteri. Pandemia a schimbat, cel puțin, aparent și limba noastră; limba noastră și așa destul de vitregită, de chinuită, de pocită. Noroc că limba română are încă propriile mecanisme de autoapărare și nu se lasă răpusă de acest virus sonor”.
Naționalist și profund discurs, în fața stârpirii fără precedent a normalității , într-o Românie adânc desfigurată! Numai că valorile neamului românesc se apără cu patrioți adevărați și nu prin intermediul turmelor gregare, organizate în haite și aflate pe ștatul de plată a ONG-urilor sorosiste.
Evident, căutăm toată viața ceva și mereu altceva și, de fapt, trăim atâta vreme cât mai căutăm. Ceea ce nu realizează nația asta, în opinia mea, este că rămâne mereu, în orice bilanț, un minus pe care vrem să-l eradicăm, un plus pe care-l dorim anexat. Palpăm și ”moșim” viitorul prin căutare, dar există o ordine a acestor căutări. Iar perfecta definiție a irosirii acestei țări și-a potențialului ei este că – deși suntem făuritorii propriei istorii (comparativ cu ”partenerii” strategici și europeni) – ne-am jucat destinul doar pe cartea căpătuielii și pe cea a obedienței absolute.
Tocmai că,,, esențele,, sunt eliminate! Sau îndepărtate într-un fel sau altul.