În timpul unei emisiuni recente, un spectator m-a întrebat: „Când crezi că vom vedea o oprimare politică la scenă deschisă a conservatorilor?”. Răspunsul meu a fost simplu: „Acel viitor a venit deja”.
Când își imaginează statul total, oamenii se gândesc de obicei la o poveste SF cu brute autoritare și gulaguri pline de criminali ai gândirii. E de înțeles. Când vine vorba de impunerea violentă a conformității ideologice, exemplele care ne vin în minte sunt mai ales Germania nazistă și Rusia sovietică. Însă statul total modern nu e condus de lideri care sunt în stare și se pricep să folosească forța pe scară largă. Din păcate pentru dizidentul modern, ei nici nu trebuie să fie. În statul totalitar de altădată, guvernul își punea dușmanii în tren și-i trimitea în gulag. În statul total modern însă, gulagul vine el la tine.
Folosirea zdrobitoare a violenței este, fără îndoială, eficientă în a reduce la tăcere dizidenții, ea vine însă și cu multe neajunsuri. Mai întâi, regimul are nevoie de un grup de oameni dispuși și în stare să dezlănțuie acte brutale împotriva semenilor lor, și chiar dacă liderii pot constrânge oamenii să comită asemenea acte oribile, regimul mai trebuie să-și facă griji și în privința costului. Căci oamenii tind să observe actele violente și să le înregistreze ca amenințări existențiale imediate. Mult mai probabil, o populație va acționa și se va apăra împotriva unei violențe cumplite decât împotriva suprimării tehnologice, în ritm încet dar sigur, folosită de elitele nostre actuale.
Clasa conducătoare trebuie să-și facă griji, de asemenea, de imaginea pe care o oferă violența generalizată. Poate fi dificil să vinzi acte deosebit de odioase segmentelor mai moderate ale populației. Puterea soft se descurcă mai bine în a suprima opoziția fără să provoace reflexul de supraviețuire al cetățeanului obișnuit.
Capacitatea regimului de a-i pedepsi pe conservatori începe cu educația copiilor. Copiii conservatorilor trebuie să urmeze instituțiile de învățământ operate de guvern, dacă părinții nu au posibilitatea și conștiința de a le oferi o educație alternativă. În acele instituții, copiii conservatorilor învață că părinții lor sunt înapoiați și răi, și probabil caută să-i oprime.
Dacă acei elevi sunt creștini, ei sunt învățați că credința lor este ignorantă și responsabilă pentru atrocități de nedescris. Dacă sunt albi, sunt învățați că culoarea pielii lor îi face iremediabil rasiști, automat vinovați pentru un păcat pe care nu-l vor putea ispăși vreodată. Mai toți copiii sunt învățați că moralitatea părinților lor este prostească sau odioasă, în special în ce privește limitarea sexualității, și că probabil vor trebui să se folosească de stat pentru a-și proteja nou-găsita lor identitate sexuală în fața habotniciei ignorante a familiilor lor. Iar toți copiii sunt învățați că națiunea americană istorică este, în esență, o crimă de război prelungită, care trece dintr-o atrocitate în alta și trebuie transformată în mod fundamental dacă e să fie curățată de inechitate.
Următorul stadiu de oprimare politică are loc când acei elevi merg la facultate. Sistemul universitar a devenit mecanismul de acreditare de facto folosit de mai toate locurile de muncă cu statut ridicat sau mediu pentru a-i tria pe candidați. Aceste seminarii progresiste îi discriminează activ pe conservatori, forțându-i pe candidați să scrie eseuri de admitere care servesc în esență ca declarații de credință, cerând studenților să găsească moduri creative de a-și exprima devotamentul total pentru ideologia woke.
Chiar dacă un student conservator reușește să treacă de acest proces, tot ce câștigă este onoarea de a intra adânc în datorii pentru a plăti niște profesori care îl urăsc, pentru ca aceștia să predea predici înfocate, în care denunță fiecare valoare pe care el o prețuiește. Orice încercare de a rezista și de a oferi o viziune alternativă îi pune în pericol investiția de $100.000 și mai mult, distrugându-i foarte posibil cariera înainte de a obține măcar titlul respectiv.
Dacă un absolvent reușește să scape cu conservatorismul său neatins, el trebuie să treacă apoi prin furcile caudine ale capitalului woke. Corporațiile analizează adesea candidații, periind mediile sociale de opinii conservatoare „ofensatoare”, astfel încât dacă un absolvent a distribuit sau apreciat vreodată o memă greșită, el poate fi imediat descalificat. A anunța public sprijinul pentru candidatul politic greșit sau opoziția față de actualul jihad cultural LGBT înseamnă, practic, o condamnare la moarte pentru propria carieră.
Dacă un conservator este angajat de către o mare corporație, el va avea de îndurat nenumărate ore de îndoctrinare politică. Companiile cheltuiesc acum zeci de milioane de dolari pe programe menite să-i atace pe cei ce sunt normali, albi, creștini, sau bărbați. Conservatorul va trebui, de asemenea, să fie tot timpul în gardă, căci orice exprimare a valorilor sau normelor lui va fi considerată drept mediu de muncă ostil. Corporațiile sunt obligate prin lege să populeze departamentele lor de resurse umane cu comisari politici woke care își împlinesc vigilenți atribuțiile, gata să epureze orice individ suspectat de gândire greșită.
Frumusețea sistemului este că îndoctrinarea constantă și stimulenții bine gândiți sunt la fel de eficienți, dacă nu cumva chiar mai eficienți, decât violența directă în numele regimului. Îndemnurile atente ale conducerii tehnocrate împing constant populația spre stânga și-i pedepsesc pe cei care se agață încăpățânați de valorile conservatoare, și totuși nimeni nu e sigur cine e de învinuit. Organizarea difuză a elitei noastre conducătoare face dificilă tragerea la răspundere a unei persoane anume, iar natura graduală a ingineriei lor sociale face dificilă coagularea unei rezistențe populare. Nimeni nu e urcat în tren, nimeni nu e ținut cu pistolul la tâmplă, și totuși populația înțelege că rezistența va face ca oamenii să fie etichetați ca fiind din clasa de jos, iar accesul la o viață bună incredibil de dificil.
Chiar dacă conservatorii reușesc să scape de constrângerile sistemului, statul total modern are și alte mijloace, mai agresive, de a aplica pedepse. Conservatorii pot fi demonetizați sau interziși pe platformele mediilor sociale dacă au opinii greșite. Companiile și indivizii cu opinii greșite pot fi refuzați de procesorii de plăți, făcând afacerile imposibile.
Din ce în ce mai mult, băncile fac o epurare activă a figurilor conservatoare din instituțiile lor, făcând imposibil pentru dizidenți să cumpere sau să vândă ceva în economia noastră tehnologică, din ce în ce mai conectată. Elita noastră conducătoare salivează efectiv la perspectiva unei monede digitale a băncii centrale, care i-ar da un control total asupra tranzacțiilor economice ale oricui e atât de nesăbuit să se opună ideologiei dominante. Gulagurile sunt un lucru murdar. E mult mai ușor să-ți lași inamicul fără casă, fără servici și-n stare de faliment, fără speranța de a-și mai putea întreține vreodată familia.
Deși uneltele de putere soft aflate la dispoziția statului total sunt vaste, dacă ele s-ar dovedi insuficiente, regimul are la îndemână și soluții care țin de impunerea formală a legii. FBI-ul îi persecută acum cu regularitate pe protestatarii pro-viață, supraveghează slujbele catolice și-i amenință pe părinții care nu vor ca copiii lor să fie sexualizați de către sistemul școlar. Instanțele de familie sunt acum montate împotriva părinților care nu sunt de acord cu ideologia tranzițiilor, deposedându-i pe dizidenți de drepturile parentale în caz că refuză să-și mutileze copiii. Auto-apărarea a devenit ilegală în orașe precum New York, unde dacă oprești un om al străzii dement care amenință metroul te poate trimite la închisoare.
Libertatea de exprimare a devenit o glumă, așa cum au învățat-o pe pielea lor oameni ca Douglas Mackey. El riscă acum 10 ani de închisoare pentru că a făcut o memă care o insulta pe Hillary Clinton. Criminalizarea generală a opoziției politice pare să se accelereze în ritm amețitor. Donald Trump, fost președinte și probabil oponent în alegeri al actualului președinte a fost acuzat de orice lucru pe care o republică bananieră poate să i-l arunce în spate.
De aceea termeni precum „corectitudine politică” și „cultura anulării” au fost întotdeauna stupizi. Aceste acțiuni au însemnat întotdeauna persecutarea politică a conservatorilor, și a nega acest lucru în fața situației actuale este o mare prostie. Dacă așteptați să apară gulagurile înainte să începeți să vă faceți griji, am vești proaste: gulagul digital e deja aici.
Preluare: Pagini conservatoare / Autor: Auron MacIntyre
