Referendumul și democrația „unora” și a „altora”

Încep să devin convins că întreaga viață în România nu e decât o ironie fină, atunci când nu devine brutală, uneori prea brutală. Și nu știu de când, „teoretic” sau „practic”, trebuie să fi început totul să fie astfel. Poate tocmai din momentul în care Decebal s-a sinucis eroic… degeaba, pentru ca urmașii săi cei mai direcți să se predea cu limba și spiritul, romanizându-se cu o imensă participare și voie bună în puțin peste un secol, ca nimeni alții, metamorfozându-se precum niciun neam în istorie. Poate când comoara Daciei ascunsă sub râu a fost predată străinilor invadatori atât de ușor, prin trădare, o ironie la infinit repetitivă… Sau poate doar de când Ion Iliescu apăra valorile „întinate ale socialismului și comunismului”, pentru a-și sfârși cariera, și viața, în probabil cel mai sălbatic capitalism al lumii, în care cei mulți, „clasa muncitoare”, au fost abandonați în fața „exploatatorilor imperialiști”, corporațiile și piața occidentală, fără pământ și fără mijloace de producție, pentru a consuma, stricăciunile Vestului industrializat, și a produce, cât să-și asume statutul de sclavi „liberi”. Asta în vreme ce, din protector, precum îi este recunoscut rolul în „asistențialul” Occident, statul, părțile sale dezmembrate, președinție și guvern, s-a retras doar în lupte politice intestine sterile.

Dar ironia este prezentă ca o atotprezentă umbră deasupra noastră, a tuturor, precum o întâlnești la tot pasul, ne privește pe toți și nu ne lasă pe niciunii să evadăm de sub deplina-i cuprindere.

Nu veți scăpa mai ales de data acesta, atunci când pe „unii”, dintre cei care au boicotat cel mai vocal „referendumul pentru familie” din urmă cu doar câteva luni, îi veți regăsi în curând printre cei care vor susține visceral „referendumul pentru justiție”, anunțat recent de Iohannis.

Și nu trebuie să vă fie mare suprinza în țara în care „jurnaliști independenți” devin peste noapte „politicieni consacrați”, dar ce vă invit să urmăriți cu atenție și discernământ din fața ecranelor este imensitatea spectacolului grotesc care se anunță. Ce vă invit să observați este ușurința cu care acea parte a „societății civile” care s-a opus „referendumului pentru familie” se va desăvârși ca partizanat îngust, în vreme ce vor eșua ca ființe morale, de data asta perceptibil cu ochiul liber. Iar asta se va întâmpla atunci când vor începe să susțină, inevitabil (de această dată (sic!)), nu numai „referendumul pentru justiție”, dar referendumul în sine, ideea de consultare populară, in extenso.

Puteți să îi priviții deja pe „unii”, dintre cei care au boicotat referendumul „altora”, cum au purces în a susține referendumul „lor”. Deja se ițesc apărătorii „valorilor democratice” care sunt „intrinseci”, sunt „conținute”, sunt „legate strâns”, „coincid” cu însăși ideea de referendum. Vedeți-i cum apără și promovează, cu o nețărmurită ipocrizie, „puterea suverană” și „supremă” a poporului, manifestă prin referendum acum, așa cum… nu au putut și nu au făcut-o cu doar câteva luni în urmă.

Dacă veți urmări cu atenție spectacolul în continuare, făcând apel și la memorie între timp, veți înțelege poate cel mai bine în ce țară trăiți și nu veți mai exclude niciodată ironia ca instrument de interpretare obligatoriu al viețuirii în societatea românească, „multilateral dezvoltată”, într-adevăr. Mai presus de toate, asta să nu vă scape: ușurința cu care se vor deda, ca niște ușurateci ce sunt, la preamărirea ideii de referendum, în sine, care acum va deveni nimic altceva decât „oglinda”, „reflectarea fidelă” a simțămintelor autentice și credințelor populare, a „aspirațiilor” cetățeanilor, a „stării națiunii”. Adică exact ceea ce nu avea voie să fie în urmă cu doar câteva luni, când era vorba despre definirea familiei în Constituție. De data aceasta, însă, totul, toate vor fi aduse la viață de acest referendum, „instrument democratic perfect”, „corolarul democrației”, cum se vor exprima.

Vă invit să vedeți ipocrizia, așadar, în toată întinderea sa mioritică și să vă minunați, să vă șocați, iar cei mai necopți pentru viața în această țară să vă perpeliți la focul său binefăcător. Veți înțelege astfel multe în viitor, nu vă va mai penetra nimic pielea acum bine tăbăcită… Alegațiile unui Ponta care îi numește „grup infracțional” pe cei care îi conducea până mai ieri, spre exemplu, vor avea doar efectul unei mici înțepături…

Toate acestea nu pot decât să ne păstreze și să ne adâncească în concluzia istorică: în România întreaga viață este ironie.

Dar va rămâne o întrebare: Ce ar trebui să înțeleagă sau să creadă „bietul cetățean”, care mai este și dotat, spre confuzia și nefericirea lui, cu o memorie, câtuși de puțin istorică, dar totuși vie?! Ce ar trebui să deprindă atunci când aude din gura „societății civile” că un referendum este bun și altul rău?! Că la unul este bine să participe, iar la altul nu? Iar, dacă își va păstra simpla luciditate, cum va putea fi cetățeanul nostru altfel decât dezgustat și scârbit în fața acestei demagogii extrovertite, în fața acestui falnic fariseism?! Cum va putea deveni altfel decât apatic, el, ca „simplu cetățean”, el, care nu aparține, care nu este nici al „unora”, nici al „altora” și nu poate fi cucerit cu sloganuri, slove din cărți și mai ales nu cu astfel de duplicități și fandoseli de către cei care se erijează în avangarda democrației. A democrației „lor”, se înțelege.

Așa că, decât să-l ascultăm pe un Chirilă dacă un referendum sau altul e „mișto” sau „nașpa”, mai bine să vedem și să judecăm singuri asupra dublei măsuri, dublului standard cu care operează inclusiv „maeștii sistemului” încropit în România atunci când vine vorba despre nimic altceva decât noțiunile declarat fundamentale ca „suveranitatea poporului”, „referendum” și „democrație”. Precum Cristian Pîrvulescu, „tartorul” așa zisei „societăți civile”, care relativiza un referendum, cel pentru familie, din rațiuni strict politice (susținerea sa din partea PSD), dar îl va absolutiza pe următorul și, fără nicio îndoială, din aceleași rațiuni. Politice.

Citește și:

Paradoxurile referendumului și fanatismul ”democratic”

Cum de cei mai activiști dintre democrați se opun referendumului azi, se întorc împotriva lor înșiși?! Cum de sabotează azi participarea pe care o elogiau ieri?! Ei continuă să iubească implicarea, dar la ei și cei asemenea. Iar asta are o singură cauză: orgoliu și mândria abisală care le spun că știu mai bine! Mai bine decât politicienii care au organizat referendumul, biserica care îl susține, cele 3 milioane care au semnat, milioanele care participă, majoritatea care aprobă… Știu mai bine decât democrația! Pentru că ei sunt democrația! …Fanatism! Unde mai rămâne democrația veritabilă aici? În participare, acceptarea condițiilor, acceptarea înfrângerii, acceptarea faptului că nu știi cel mai bine, chiar dacă știi atât de bine pentru tine. În aceptarea faptului că, pentru a exista și pentru ceilalți, democrația nu poate fi întotdeauna cum ne convine, cum știm prea bine, cum am stabilit (Citește mai departe…)